Viața cu o pisică

by admin
pisica

Vorbesc cu ai mei la telefon.

Tata: Am pus pariu cu maică-ta că ouăle despre care ai povestit pe blog erau expirate. Ea zice ca nu.

Eu: Da, erau.

Mama, pe fundal: Nu scria asta în articol!

Tata, mândru: Maică-ta n-a știut să citească și comentariile de pe Facebook. Eu acolo am văzut.

Încolțeste în sufletul meu un sentiment de mândrie. Ia uite, dom’le, ai mei citesc tot ce scriu. Înțeleg că e important pentru mine, fac analiză pe text, caută continuarea. Cu emoție în glas, mă pregătesc să-i anunț că am fost acceptată la un curs de scriere creativă, dar sunt întreruptă.

Tata: Raluca, ar trebui să scrii un articol și despre cât de mofturoasă e pisica ta.

Eu: Nu cred că asta e ceea ce… 

Tata: Pisica lui tataie ar mânca orice.

😕

Am chicotit și apoi m-am surprins zicându-mi: provocare acceptată. Stai, ce? O voce îmi explică: Dragă, asta nu e o simplă sugestie pe ton de glumă. 

Vocea devine serioasă: Raluca, fată, ăsta e un exercitiu de scriere creativă, nu te-ai prins? Trebuie să poți lua orice idee, oricât de banală, și s-o transformi în ceva c-a-p-t-i-v-a-n-t. 

Mă uit în dreapta mea și văd cum pisica își înfige ghearele cu poftă în canapeaua nouă. FMM. Păi nu scriu eu despre tine?

Să-ncepem cu începutul. Când eram mică, mi s-ar fi părut cool să mă dea ai mei la cursuri de dans sau de pian. M-au dat la șah. Da, am scris deja despre asta aici. Fetele de vârsta mea știau deja să dea din fund, eu știam să dau șah mat. Eh, pe același principiu, toată copilăria mi-am dorit un câine sau o pisică. Ce-au făcut ai mei? Mi-au cumpărat pești. “Ia, Raluca, joacă-te cu macroul”. Nu, glumesc, mi-au luat pești din ăia pe care să-i ții în acvariu și, copil fiind, să încerci în zadar să-i dresezi.

Am descoperit repejor că pot să mint. Aduceam pisici tomberoneze acasă (siameze n-am găsit) când erau ai mei plecați la muncă. Le hrăneam cu ce-aveam mai bun prin frigider. Le spălam. Le uscam. Apoi le aranjam cu grijă patul să doarmă puțin, să-și facă siesta după festin. Într-un final, le eliberam cu regret. Când mă întrebau ai mei de ce e patul plin de purici seara, mințeam că nu am de unde să cunosc acest răspuns.

Când am devenit independentă financiar, am decis să adopt, în sfârșit, o mâță. Ca toată lumea, am vrut un pui. Să-l educ cum vreau, să-l dau la meditații de limba engleză, să mă bazez c-o să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe. Mă rog, în realitate, m-aș fi mulțumit să învețe să facă la litieră. Știam că vreau tot o tomberoneză, nu una de rasă, așa că am intrat în grupuri de Facebook pentru adopții de pisici. Și tot căutând, într-o bună zi, am dat peste un anunț îngrijorător. Era vorba despre o mâță pe care n-o voia nimeni. Nu mai era pui, se uita strâmb, iar în filmarea atașată părea cel puțin neprietenoasă. Degeaba scria în descriere că adoră să fie mângâiată, proba video arăta clar că era traumatizată.

Ăăă, pisică trecută de prima tinerețe, care se uită strâmb și are probleme de comportament? O VREAU! Complexul salvatorului. Pe atunci nu făceam terapie. Am mers să o iau a doua zi. Ne-am privit cu suspiciune. Am încercat să o mângâi și m-a lăsat, dar am rămas cu multă blană pe mână. Am întrebat dacă e bolnavă. Mi s-a răspuns că e stresată. Am concluzionat că avem ceva în comun. Hai acasă, pisică trecută de prima tinerețe, care se uită strâmb, are probleme de comportament, e stresată și lasă păr peste tot. Hai acasă, să-mi faci un covor de blană.

Fantezia mea? Să fie recunoscătoare. Să doarmă lângă mine. Să toarcă. Să miaune suav. Nu noaptea, doar ziua. Asta pe lângă potențialul de a deveni prima mâță poliglotă și povestea cu cana de apă la bătrânețe. Realitatea? A stat sub pat câteva zile. Nu a mieunat câteva luni. Stătea la mângâiat, dar puteam citi scârba pe fața ei. M-am îngrijorat că-i posibil să fi tras paiul scurt în materie de pisici, dar era parte din familie deja. Mi-a rămas speranța. Și speranța moare ultima.

Astăzi, mai bine de 5 ani mai târziu, îmi amintesc râzând ce-a spus medicul veterinar la ultima vizită: Nu pisica stă în apartamentul tău, tu stai în apartamentul pisicii. Îți tolerează prezența. Vorbe de duh. Mâța a devenit o răsfățată. Mi-a învățat slăbiciunile. Mă șantajează. Am înțeles tot ce spuneau ai mei când eram mică despre cât păr lasă un animal, dar îl strâng… fără drag și fără spor. Și-i curăț litiera ca o sclavă și nu apreciază. Dar… DAR, la finalul zilei, e suficient să toarcă de două ori și să se frece de picioarele mele ca să-mi amintesc că peștii nu făceau asta. Și-s al dracului de fericită.

Ceea ce vreau să spun e că în viață nu primești mereu ce-ți dorești, dar vine o zi când trebuie să iei singur pisica aia de pe stradă, s-o aduci acasă și să îi aduni rahatul pentru următorii 15 ani.

Pe scurt, îndeplinește-ți visurile din copilărie, dar reține că orice are un preț.


Photo by Cats coming on Unsplash

You may also like

1 comment

David M February 15, 2021 - 5:41 pm

hahah, frumos nepotelul:)) asa zice si tata lui mama cand vin de la Bucuresti fetele cu pisicile. Fugi repede la poarta ca ti-au venit nepotii. :))

Reply

Leave a Comment