Sună la ușă. Panică

by admin
oua

Ca orice tânăr adult născut după ’90, izolat într-un oraș aglomerat… tresar când aud soneria. De cele mai multe ori, nici măcar nu mă sinchisesc să verific cine e la ușă. Presupun automat că oricine ar fi vrea fie bani, fie să mă convingă să cred în Dumnezeul lui.

În seara asta, cineva sună insistent la ușă. Inima-mi tresare. Dacă a luat blocul foc, o să țipe, mă gândesc în timp ce continui să-mi văd de treabă.

– Sunt…, se aude vocea unei femei.

Spre frustrarea mea, nu reușesc să deslușesc ultima parte. Mă apropii timid de ușă. Cine să mă caute? În ziua de azi, niciun cunoscut nu vine neanunțat. Mă gândesc să mă uit pe vizor, dar își va da seama. Realizez că majoritatea prietenilor mei nu m-au vizitat niciodată de când m-am mutat. Adică de doi ani. Ne vedem doar în oraș. Se aude iar soneria. Deschid.

– Bună, zice blând bătrâna din fața mea.

– Bună seara, îi răspund, așteptând o explicație.

Zâmbește. Zâmbesc și eu.

– Nu știi cine sunt, nu?

– Nu.

– Vecina.

– Ah…

În continuare nu știu cine e. Ține în mână un carton de ouă.

– Ți-am adus astea.

– Nu înțeleg, îi zic confuză.

– Eu plec în seara asta și le-am cumpărat recent. Ar fi păcat să le arunc.

Adică exact ce fac eu cu mâncarea când plec undeva.

– Ia-le tu, îmi spune ca și cum ar fi bunică-mea.

Mă holbez la ea ca o sălbatică, apoi afișez un zâmbet tâmp.

– Mulțumesc mult de tot, nu trebuia.

– Ei, păi doar nu era să le arunc. Sunt proaspete.

Îi mulțumesc de vreo cinci ori până terminăm discuția. Sărut-mâna, chiar nu trebuia, da, da, și dumneavoastră să aveți o seară frumoasă, nu, nu, chiar nu m-ați deranjat, mulțumesc, mulțumesc, multe mulțumiri.

O interacțiune atât de naturală a ajuns să-mi pară stranie. În ciuda faptului că mă apasă un sentiment de vinovăție, tot nu-s convinsă că voi mânca ouăle.


Întâmplare petrecută în data de 16 aprilie 2019

Photo by Jodi Mucha on Unsplash

You may also like

Leave a Comment