Șah mat!

by admin

Aud copiii râzând în curtea liceului și îmi îndrept privirea spre ei. Nu cred că m-aș simți mai puțin anxioasă dacă aș fi acolo, cu ei. Îmi imaginez cum aruncă o minge spre mine și nu o prind. Încep toți să râdă de mine. Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi mut privirea înapoi spre tabla de șah și îmi folosesc imaginația pentru a anticipa mutările profesorului. Fără succes. Mă bate măr. 

Maestrul e un domn înalt, chel, cu o mustață deasă, care poartă o căciulă cu urechi iarna. Îmblănită. Pare că are un animal mort pe cap, căruia îi atârnă labele inerte în jurul urechilor lui clăpăuge. Uneori o poartă și înăuntru. A venit odată la mine la școală cu animalul pe cap. Nu l-a dat jos când a intrat în clasă. Copiii au început să râdă. M-am ascuns sub bancă când mi-a strigat numele. Nu voiam să creadă colegii că umblu cu oameni care vânează pisici pentru blană. Tata îl cunoaște bine pentru că stă pe scară cu noi, la etajul 1. Are doi băieți pe care trebuie să-i invit mereu la ziua mea de naștere, deși nu suntem prieteni. Nevastă-sa e de treabă. 

Am învățat șah de la tata, cu mulți ani înainte să mă înscriu la club. El chiar e pasionat. Participă la multe concursuri și aduce acasă premii ciudate. Odată, pe lângă diplomele pe care scrie mereu LOCUL I, a primit o bucată de piele de căprioară. M-am întrebat pentru o clipă dacă profesorul meu a primit căciula aia la vreun concurs. Șahiștii-s dubioși, concluzionez. Doar că am primit o ofertă de nerefuzat.

— Raluca, ți-ar plăcea să te înscriu la o școală de șah?

— …

— O să faci parte dintr-un club și o să călătorești prin toată țara.

— Vreau!

Partida de șah cu copilăria

Iată-mă, deci, într-o cameră înaltă în care plutește o liniște apăsătoare, la una dintre multele mese de șah, privind pe fereastră și întrebându-mă unde mi-ar fi mai bine. Aici sigur nu vreau să fiu. Dar nici afară, cu copiii. Probabil aș prefera să mă aflu în camera mea, desenând. Dar azi trebuie să exersez deschiderea siciliană.

Am 8 ani și mă aflu în clădirea în care se organizează cursurile de șah ținute de vecinul nostru. Împărțim curtea cu liceul la care mă voi înscrie peste ani. Îmi place să cred că atunci când o să fiu adolescentă nu o să mă mai doară stomacul de fiecare dată când trebuie să interacționez cu oameni noi. Cred cu tărie că sunt singurul copil din Râmnicu Vâlcea care simte atâta teamă când e nevoit să vorbească. Poate de-asta m-a adus tata aici, să-mi găsesc tribul. Sau poate pentru că nu-nțelege că pasiunile nu se moștenesc. Nici personalitatea. Tata e un tip pragmatic, calculat, dur. Eu cred că-s adoptată, pentru că scriu poezii, desenez și plâng când recit Cățelușul șchiop, de Elena Farago.

Privesc cu atenție piesele de pe tabla de șah. Apoi tablourile de pe pereți. Garry Kasparov mă privește acuzator. Nici Bobby Fischer nu e mai blând. Deși aș vrea să mă concentrez, în sinea mea știu deja că nu o să ajung niciodată la nivelul lor. Eu nu sunt pasionată. Și mă simt prost. Și proastă. Am cunoscut copii care studiază singuri acasă, care își roagă părinții să-i aducă aici. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi doresc în secret să fac pian, balet, actorie, pictură, orice. Nu asta. Dar îmi dau silința. Poate pentru că tata îmi spune că șahul îți dezvoltă gândirea. Și nu vreau să fiu proastă. E de ajuns că port aparat dentar, obrajii mei par fălcuțe de hamster și am pistrui. 

Și mai vreau ceva. Să nu-l dezamăgesc pe tata. Pare important pentru el. Sunt însetată de validare. O victorie înseamnă, inconștient, că merit aprecierea lui. Că merit să mă iubească. Doar că pierd des. Stomacul se strânge și mai mult. Îmi vine să vomit înainte de fiecare concurs. Îmi tremură mâna pe pix când notez mutările. Plâng când ies pe locul II. Nu e suficient. Nu sunt îndeajuns de bună. Azi zâmbesc când scriu asta. Atunci era dureros de real. 

Ușor, ușor ies din pătrățica mea neagră și fac salturi pe tabla prieteniilor. Cătălin pistruiatul. Ionica, pe care nu o bate nimeni. Andrada, care e extrem de pasionată de șah. Andrei și sor-sa. Vlăduț. Suntem o gașcă de tocilari. Neadaptați. Necizelați. Niște copii inocenți dintr-un oraș de provincie, care-și doresc mai mult.

Nu m-a mințit tata. Chiar am călătorit prin țară la diverse turnee. Am făcut parte dintr-un grup mișto. Îmi amintesc cum ne strângeam cu toții într-o cameră de hotel înainte de turneele importante și studiam partidele adversarilor cu care urma să jucăm. Trebuia să le găsim slăbiciunile. Veneam cu strategii. Dacă erau mai buni decât noi, glumeam că singura soluție e să le strecurăm laxative-n paharul cu apă și să ne rugăm că vom câștiga la timp. 

Nu era totul doar despre șah. Odată, la un turneu în Tulcea, s-a organizat și un concurs de dans pentru participanți. La șah am luat locul III, dar la dans? Primul loc, bitches (în mod convenient, creierul meu a șters din memorie numărul participanților). Trofeul? O egretă de lemn. O ce? O egretă de lemn. Am fost atât de bucuroasă încât, de emoție, mi-a scăpat pe jos și i s-a rupt ciocul. De la bază. Nu-i problemă. E la loc de cinste, lângă pielea de căprioară câștigată de tata. Ce-i în neregulă cu organizatorii care aleg premiile?

Am mai mers într-un an la Buziaș, în Timiș. Nu cred c-a durat mai mult de 3 zile turneul, dar m-am întors cu un accent ardelenesc cu care i-am terorizat pe ai mei vreo 2 luni. No, nu știu, poate am fost ardeleancă într-o altă viață. De la turneul din Mangalia m-am întors cu niște meșe de păr absolut îngrozitoare, pe care mi-am cheltuit banii de buzunar să par și eu cool. Le-am purtat inclusiv la festivitatea de premiere.

Peste ani, m-am îndrăgostit de un coleg de la club. De șah nu. Nici ei de mine (nici colegul, nici șahul). L-am sunat acasă, pe fix să-l invit la reuniunea mea de final de an școlar. Am vorbit cu tatăl lui, care m-a anunțat dezamăgit că fi-su are pojar. Dar c-o să-i transmită mesajul și mă va suna el când se va simți mai bine. Atunci am primit primul seen

La un moment dat, am renunțat să mai particip la concursuri. N-am mai trecut pe la clubul de șah. Mi-am văzut de adolescență, descoperind alt gen de cluburi, făcându-mi alți prieteni, simțind mai rar anxietatea socială care mă chinuia când eram copil. Am rămas mulți ani cu impresia că lupta mea cu șahul a fost o partidă pierdută.

Am plecat supărată de la masa de joc. Am îngropat amintirile frumoase. Nu mi-am dat seama că, de fapt, a fost remiză. 

Fast forward to 2020.

Au trecut 20 de ani. Pot să număr pe degete de câte ori am mai jucat șah de atunci. Dintre copiii din club, doar Andrada a continuat să joace. Are propria școală de șah în București. Vorbesc rar despre perioada aia, deși e o parte importantă din copilăria mea. 

Partida de șah cu tata

Octombrie 2020. Apare The Queen’s Gambit. Conturile de pe chess.com se înmulțesc ca iepurii. Interesul pentru șah e resuscitat. Aud peste tot în jur că TREBUIE să mă uit și eu la cele 7 episoade. Refuz inițial. Nu mi-e clar de ce. Nu vreau să-mi amintesc. În mintea mea, capitolul șah e învăluit în ceață. Și prefer să rămână așa. Cedez într-un final. Mă uit într-o singură zi la toate episoadele.

Primul gând? Beth Harmon e fata pe care și-a dorit-o tata. Creierul meu încearcă o glumă și-mi trimite gândul că aș fi ajuns bețivă dacă nu renunțam la șah. Hă, hă. Clasicul mecanism de apărare. Mă gândesc că n-avem nimic în comun. Ba chiar mă enervează. Apoi încep s-o văd. 

Neadaptată. 

Necizelată. 

Groaznic de singură. 

Un copil inocent care-și dorește mai mult. 

Care încearcă. 

Iau telefonul și-l sun pe tata. 

Șah.

Îi povestesc despre Beth și pornesc o conversație despre perioada aia cu șahul. El alungă ceața din mintea mea și-mi reamintește toate episoadele pe care le-am povestit mai sus. Căciula cu urechi. Egreta cu ciocul rupt. Accentul ardelenesc. Râdem. Nu știe despre tsukahara pe care o făcea stomacul meu înainte de concursuri. Nu știe că toți anii ăia am așteptat doar să-mi spună că sunt ok așa cum sunt. Că mă iubește și când pierd. Pentru un moment, mă gândesc să-l întreb dacă e dezamăgit de fetița aia care nu i-a călcat pe urme, dar îmi dau seama că nu e treaba mea. Nu e treaba mea să-i calc pe urme. Treaba mea e să-l iubesc și să-l accept așa cum e. 

Șah mat.

Partida de șah cu mine

Decembrie 2020. Narada organizează Chess4education, turneul de șah care promite să adune comunitatea din IT la masa de șah digitală, moderat de George Buhnici. Șefa mea îmi propune să particip. Refuz. După 2 săptămâni, îmi propune din nou. E pentru copii, bre. Firma face o donație, eu o reprezint. Îmi dau seama că sunt egoistă și accept până la urmă. 

Dar…

Mă apucă anxietatea de fiecare dată când mă gândesc câte zile mai sunt până la turneu. Nu mă antrenez, deși știu că ar trebui. Nu înțeleg de ce dracului a revenit golul ăla în stomac. Îmi repet că sunt un adult în toată firea și că nu o să dezamăgesc pe nimeni. De parcă așa funcționează creierul nostru… În realitate, înlocuiesc nevoia de validare din partea tatălui cu nevoia mea de a fi acceptată și iubită de colegi. Mă termină psihic gândul că o să ies pe ultimul loc și că iau și numele firmei cu mine în abis. Îmi repet că nu e o competiție, că e o joacă a adulților PENTRU COPII, dar parcă-s bătută-n cap și mesajul nu ajunge la mine.

În noaptea de dinaintea turneului, stau trează până la 4 dimineața jucând partidă după partidă cu necunoscuți din toată lumea, pe chess.com. Îmi tremură mâinile de nervi că fac greșeli de începători. Pierd și mă simt iar mică. Pierdută.

Dimineața cu turneul. Primesc mesaje de încurajare de la colegii mei și mă doare stomacul. Începe prima partidă din cele 7 pe care trebuie să le joc. Primesc un adversar cu ranking mai mare decât al meu, care joacă exemplar. Mă bate. Hiperventilație. Câștig al doilea meci. Mă relaxez puțin. 

Apoi, în cadrul unui meci pe care l-am pierdut, adversarul începe să-mi scrie în chat. Mă felicită pentru cum am jucat. Dar am pierdut, mă gândesc. Faci mișto de mine? Îmi scrie care e mutarea prin care am pierdut controlul. Dar până acolo, am jucat mai bine. Good game. Vorbim apoi despre Narada, despre copii, despre faptul că s-au strâns 40.000 de euro. În trei săptămâni. 245 de copii care vor primi tablete. 95 de participanți la competiție. Nu e despre noi. Nu e despre mine.

N-am câștigat competiția. 94 de participanți nu au câștigat competiția. Dar, dincolo de concurs, au câștigat 245 de copii.

Abia aștept ediția a doua.

Ce vreau să transmit prin ciorba asta de fantome ale trecutului și povești cu sau fără tâlc? Hai să vedem. Scoate șahul din ecuație. Înlocuiește-l cu orice altceva. 

Nevoia de validare rămâne. Nevoia de a fi acceptat și iubit așa cum ești rămâne. Chiar și când pierzi. Mai ales când pierzi. Când ești copil, aștepți asta în primul rând de la părinți. Când ești adult, ai zice că ești mai înțelept, dar nu, nu. Aștepți asta de la toată lumea: părinți, partener, colegi, prieteni, până și de la necunoscuți de pe internet! 

Dar dacă schimbăm strategia? Dacă ne mutăm atenția de la noi și îl privim pe cel din fața noastră în ochi? O să vedem că suntem la fel. Și el vrea aceleași lucruri. Dacă, în loc să ne concentrăm atât să câștigăm noi, oferim ceva în schimb? Schimbăm focusul.

Dacă răsturnăm masa cu tot cu piese, luăm adversarul în brațe și-i spunem că e ok așa cum e? Ok, bine, exagerez, m-a luat valul. 

Ideea e că nu poți vedea imaginea de ansamblu când ești prins în propria poveste. Și, de cele mai multe ori, răspunsurile pe care le cauți nu sunt în povestea ta. Trebuie să începem să ne uităm în jur. Azi. Altfel, o să pierdem la timp.

Nu zic că e simplu. E un joc lung. Ia-o ușor. Răbdare. Mutare cu mutare. 

2 comments
11

You may also like

2 comments

Lux January 2, 2021 - 8:41 pm

Lovely 🤗 Am terminat de citit The ocean at the end of the lane de Neil Gaiman si a avut un paragraf asemanator, care mi-a clarificat unele momente din copilarie: “ I finally made friends with my father when I entered my twenties. We had so little in common when I was a boy, and I am certain I had been a disappointment to him. He did not ask for a child with a book of its own world. He wanted a son who did what he had done: swam and boxed and played rugby, and drove cars at speed with abandon and joy, but that was not what he had wound up with.”

Reply
admin January 2, 2021 - 8:50 pm

Ce fain! Uite de-asta îmi pare rău că n-am citit mai mult când eram mică. Cu siguranță m-aș fi simțit mai puțin singură.

Reply

Leave a Comment