Iaca!

by admin
cup of coffee on table

Salut. Îți întind mâna virtual – cum se face totul în ziua de azi. Să mă prezint. Numele meu e cel din link. Mă rog, aproximativ. Raluca Cîrjan. Cu î din i, cum trebuie să mai spun la ghișee uneori. M-am gândit de 142 de ori dacă să-mi iau domeniul ralucacirjan.com. Nu vrea nimeni un cac în numele lui, dar în 29 de ani am învățat să-mi accept numele. De-aia m-am gândit și răzgândit de 142 de ori. Din pură acceptare.

Dar să-ți explic de ce mi-a zburat gândul la ghișeu mai devreme. Pentru că sunt un adult în toată firea acum, de-aia. I’ve had my fair share of ghișee, cumpărat mobilă de la Ikea, plătit taxe, mers la dentist de bunăvoie și alte asemenea clișee de om mare. Ah, și am învățat să identific mai bine minciunile pe care mi le spun ca să mă simt mai bine. Cum ar fi faptul că măsuța de cafea Lack, 55×55 cm, în valoare de 29,9 lei, de la Ikea chiar îi dă sufrageriei mele un look scandinav. Adevărul e că te face mai puțin atent la calciul vechi de pe pereți. Nimeni dintre cei care m-au vizitat n-a zis nimic de stalactitele şi stalagmitele în formare. Toți au exclamat cu sinceritate: Am și eu măsuță d-aia! 

Eram copil când am început să scriu mai serios. Îmi amintesc de poeziile lungi cu care o chinuiam pe mama, singurul meu cititor… până am descoperit că o pot teroriza și pe profa de română. Nu știu dacă cea din urmă s-a mutat în Canada din cauză că începusem să-i trimit inclusiv compuneri despre cum cad frunzele sângerii de toamnă din copacii goi ca sufletul meu. Cert e că publicul rămas (repet, doar mama) nu mai era de ajuns.

Astfel că, pe la 16 ani, mi-am făcut blog cu niște colege de clasă. Scriam, desigur, despre realitățile economice din România, cărți, boli incurabile, poveștile de viață ale rudelor care nu aveau pe atunci acces la internet (un fel de revista Povestea mea, dar online) și aventuri sexuale închipuite. Blogul a fost abandonat ca un papuc rupt fără vreun motiv anume. Câteodată mă opresc din ce fac și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu existau atâtea rețele de socializare pe atunci. Aș fi făcut probabil tot ceea ce condamn azi cu ipocrizie. Și încă pe atât, că-s din provincie.

La sfârșit de liceu, a urmat blogul care mi-a adus faimă și bani. Glumesc. Mi-a adus doar faimă. În cercuri restrânse. Foarte restrânse. Ok, bine, e prea mult spus faimă. A fost un blog despre studenția mea. Cu bune și rele. Mai mult rele. N-am reprezentat studenții ai căror părinți s-au îmbolnăvit de diabet din cauza sentimentelor dulci de satisfacție și mândrie. Nu mă-nțelege greșit. Chiar am încercat să le cresc alor mei glicemia în fiecare sesiune, dacă tot vorbim în metafore. M-am înscris la drept ținând strâns în mână o sabie imaginară, asemenea Zeiței Justiției, dar n-am ieșit victorioasă din lupta cu examenul de admitere în profesie. 

[blockquote align=”none” author=”Irvin D. Yalom”]Sooner or later you must give up the hope for a better past.[/blockquote]

Puteam face multe lucruri mai bine, însă, așa cum zice Yalom, cred și eu că „la un moment dat, trebuie să abandonăm speranța unui trecut mai bun”. Cred și că uneori folosesc citate ca să-mi scuz acțiunile prostești, dar asta-i altă poveste. Am continuat, în schimb, să scriu cam toată perioada facultății. După cum te-ai prins, asta a fost o constantă a vieții mele până la un punct. Cineva a spus la un moment dat că sunt o scriitoare talentată, iar eu am crezut. Ori maică-mea, ori mătușă-mea. Nu mai știu.

A urmat o carte publicată la 24 de ani. Un fel de remix al sutelor de articole publicate în cei 4 ani la drept. Mă citeau deja mii de studenți din toată țara. Vânzările au depășit așteptările (pentru că în România orice depășește 500 de cărți vândute depășește așteptările), am semnat autografe, am primit sute de mesaje, am dat vreo două interviuri, s-a tipărit al doilea tiraj, lumea m-a întrebat ce urmează, am vorbit despre următoarea carte… și apoi, treptat, am dispărut. 

Nu m-apuc acum să-ți povestesc chiar tot ce-am făcut de-atunci, ca o mămăiță care se așază lângă tine-n tren și-ți violează urechile cu amintiri adunate-n 70 de ani. Mai întâi te-ntreb unde mergi, vorbim un pic despre vreme, îți ofer un măr de la mine din livadă și fac gluma aia că-i bio, netratat, de-aia are viermi. Stai, ce? Da, lasă așa. E moca. Mușcă.

Ideea e că azi, 5 ani mai târziu, am ajuns iar în punctul în care aș scrie. Fără așteptări. Articole de 3 paragrafe dacă așa am chef. Articole de 2 lei. Ciorne. Ciorbe de idei. Scris din ăla prost. Dramatic. Apoi amuzant. Scris care să-mi traducă realitatea. Scris care mă va face să exclam peste ani: ei, iaca, ce proastă eram! 

Știu că ai prins ideea, dar voi continua cu nonșalanță. 

Scris noaptea. Scris fără presiuni. Fără promisiuni. Scris despre viața reală, o cafenea care-mi place mie, o carte mișto, despre rude (chiar dacă acum au toți internet), despre viitor, incertitudini, pisică-mea grasă, despre monotonie și micile momente care alcătuiesc marele vieții.

Scris care îi face pe ceilalți să se simtă mai puțin singuri când citesc.

Mi-e dor să scriu. Așa c-am venit să fac exact asta.

4 comments
24

You may also like

4 comments

Ama November 25, 2020 - 9:04 pm

Welcome back! Așa fără așteptări te citesc și îmi face placere…sau îmi făcea, dar cum ziceam, fără așteptări și totuși am un feeling că o să mă surprinzi plăcut

Reply
Lori November 25, 2020 - 10:13 pm

Super. Îmi place, aștept sa citesc următoarea postare deja.

Reply
Paula November 26, 2020 - 8:03 am

Bine ai revenit! Astept cu nerăbdare să te citesc.

Reply
anticamera February 15, 2021 - 7:11 pm

Eu te-am redescoperit dupa un comentariu lasat in blogul meu prin 2010. Haha. Ma bucur sa vad ca ai ramas aici, la scris.

Reply

Leave a Comment