Covorul zburător

by admin
covor pufos

— Dacă vărsați cafea pe covor, trebuie să achitați taxa de curățare. Grijă mare!

Andreea privi lung materialul ăla colorat. Se asortează cu mobila făcută pe comandă. Puțin cam pufos covorul pentru gusturile ei. Pare un animal mort. Se întrebă dacă angajații vor fi obligați să se descalțe la iarnă, când vor veni cu zăpadă de-afară. Le vor da papuci de 100 de euro? Oare cine îi va da papucii cui la final? Speră că ea lor, dar încă nu-și permite să-și dea demisia. Deși a aplicat la zeci de job-uri, nimic nu se leagă. 

Încă din prima zi când a apărut covorul în birou, au fost informați cu toții cât de scump a fost și cât de norocoși sunt ei să pășească pe țesătura-minune. De fapt, tot ce folosește Andreea împreună cu colegii ei se datorează bunăvoinței șefilor și e extrem de prețios. Petrec zilnic 8-9 ore pe scaune de 800 de euro. Un astfel de scaun nu face masaj, dar trebuie să gâdile măcar o chakră, se gândește Andreea. Coloana stă dreaptă, e drept. Trebuie să-i dăm scaunului ce-i al scaunului. 

Dacă i-ar face cineva o fotografie lângă peretele de sticlă, privind apusul și sorbind din cafeaua fierbinte, ar putea insera fără probleme un citat despre succes. I-ar adăuga un filtru de Instagram și zeci de hashtags: #officeview #coffee #careergoals etc. Și espressorul din care a venit cafeaua e foarte scump, v-am spus? Totul e minunat, doar că Andreea se trezește gândind cu voce tare:

— Căca-m-aș pe el de covor!

De câteva luni se simte blocată. Urăște fiecare zi în care trebuie să vină la muncă. Îi vine să plângă când sună alarma dimineața. Își dorește să spargă geamul cu scaunul ăla scump când e la birou. Și să plece departe pe un covor zburător. Da, pe acel covor din birou. Ce, nu zboară la cât de scump e? Ar trebui. Ar fi trebuit și să-i fi comunicat cineva la primul interviu că job-ul ăsta n-are nicio legătură cu descrierea. De ce era nevoie de o persoană creativă dacă tot ce are de făcut e să dea copy-paste, ca un robot? Unde e mediul relaxat? Cine dracu’ e relaxat când e monitorizat constant și i se fac automat screenshot-uri la ecran să nu cumva să piardă un minut de muncă?

În ultimul timp, Andreea a început să viseze la călătorii. A devenit ca toți ceilalți. Aceia care trăiesc de 2 ori pe an, în concedii, apoi își petrec restul anului detestând ceea ce fac. Nu cumva călătoria în sine nu e cea care îi încântă, ci ideea de evadare? Evadarea aia le dilată pupilele asemenea unei pisici care simte miros de pește proaspăt. Evadarea din rutină cretină, lăsarea în urmă a sentimentului că nimic din ceea ce fac ei nu contează cu adevărat, fuga de ei înșiși, de acea versiune a lor pe care încep să o urască. Andreea începe să se urască.

Ieri i-a spus un coleg să plece cât mai poate, că apoi se va obișnui. Nimic nu-i mai rău ca obișnuința. El a apucat să-și ia un credit și să facă un copil, deci a decis că are nevoie de stabilitate. Mă rog, nevastă-sa a decis. Au decis împreună, poftim. Andreea l-a privit îngrijorată, a vrut să-i spună că ține doar de el să facă o schimbare, să-i țină un discurs scos din cărțile motivaționale, apoi și-a amintit de faptul că nimeni n-a sunat-o în legătură cu job-urile la care a aplicat. Ești încă tânără, i-a spus colegul, iar Andreea s-a strâmbat. Și-a amintit de toată presiunea pe care oricum o pune toată familia pe ea. Acum și colegul. Toți vor să predea ștafeta. Ia, Andreea, ține sacul ăsta cu frustrări ale noastre. Acum aleargă cu el în spinare până treci linia de finish al concursului național de visuri ratate. Noi o să strigăm la tine de pe margine. Hai, hai că poți!

Andreea nu-și dă seama dacă e în depresie sau e doar răsfățată. Care e limita? Când ar trebui să încetezi să vrei altceva, să te mulțumești cu ceea ce ai? Nu ar trebui să fie suficient că are un job stabil? Ce mai e stabil în ziua de azi? N-ar fi bine să înceapă să se gândească la copii? Nu e egoistă că vrea să-i fie mereu mai bine? Unde mama ei e fericirea? În bani? În experiențe care devin valoroase doar dincolo de granițe? În haine, bijuterii, cine scumpe? În succesul pe care-l definesc alții sau pe care-l găsim doar în aprobarea altora? Unde e fericirea? În bucuria de a fi părinte? În mândria de a fi un copil bun?

A fost un copil bun. A învățat. A terminat facultatea. A crezut că va fi ușor, că doar „ai carte, ai parte”, nu? Sigur, ai parte de un job mai bun decât au avut părinții tăi. Dar Andreea vrea mai mult. Nu e normal să vrei mai mult? Bărbați, femei, căței, purcei – toți ne visăm ponei. Nechezăm, dar nu ne strunim. Comentăm, dar continuăm. Vrem să călătorim, dar ne mințim. Toți avem frustrări acumulate, toți negăm și ne împiedicăm tot mai mult de cocoașa covorului sub care am tot băgat nemulțumirile. Cocoașa e tot mai mare cu fiecare an. 

Urât covor. 

Căca-m-aș pe el de covor!

De ce să-și vândă sufletul pentru un salariu? O să-și găsească altceva. Locuiește în București, normal că o să-și găsească altceva. Mai bun. Poate chiar mai bine plătit. Puțin probabil, având în vedere lipsa ei de experiență. În fine. Poate pe mai puțini bani, dar și prietenul ei lucrează și își vor permite chiria în continuare. Nu e capăt de țară. O viață are. De ce să plângă în fiecare dimineață când sună nenorocita aia de alarmă? Merită să se trezească cu zâmbetul pe buze. E fată bună.

Andreea se ridică de pe scaunul ergonomic Ergohuman Plus Luxury și se îndreptă spre biroul de HR. Colegii o priviră șocați. Capete curioase începură să se ivească de după monitoare, ca niște suricate. Nu trecuse suficient timp până la pauza de pipi. E inconștientă. Începură să șușotească. O să-i scadă din salariu. 

Andreea intră în birou și spuse că vrea să-și dea demisia. Femeia din fața ei nu se sinchisi să-și ridice privirea. 

— Ești sigură? Să știi că mulți se întorc.

— Eu n-o să mă mai întorc niciodată. 

— Cum zici tu.

Discuții despre chestii administrative. Preaviz. Acte. Predări. Toate trecură pe lângă urechile Andreei, care-și scoase IPhone-ul din buzunar să-i scrie iubitului vestea cea mare. Nu are voie să folosească telefonul decât în pauze. Pe ecran, 2 notificări. Mesaje de la el.

13:45 „Andreea, tocmai mi-au zis ăștia că fac reduceri de personal. Nu cred că sunt în pericol, dar plm”

16:23 „Eram pe listă… sună-mă când poți”


Photo by Sharon McCutcheon on Unsplash

You may also like

Leave a Comment