În drum spre muncă

by admin
metro

Pe la 25 de ani și probabil tot atâtea kilograme de naivitate în cârcă, am făcut prima la stânga pe un drum nou. Terminasem dreptul și voiam să schimb direcția. 

Mai lucrasem, dar primul job la care am petrecut mai mult de 1 an a fost la editură. Au urmat și altele, unele mai bune, altele mai rele, până mi-am găsit locul. Nu e un text despre parcursul meu profesional. E despre ce s-a întâmplat pe drum în timpul ăsta. La propriu. Câteva povești banale strânse în câțiva ani. Să-ncepem.

În drumul meu spre birou, trec zilnic pe lângă o firmă de servicii funerare. Azi e o dimineață din aia în care vântul râde de părul meu, așa că simt nevoia să-mi verific reflexia în vitrina acestui loc. Zăresc mutra mea confuză, șuvițele care se zbat ca niște pui de șerpi și… un zâmbet. Ce să vezi – zâmbetul nu e al meu. Bărbatul care așteaptă clienți dincolo de fereastră (pentru a le oferi servicii care țin de lumea de dincolo) mă privește amuzat. Mă simt prost, penibil chiar, așa că îmi mut privirea către un sicriu căptușit cu mătase albă. Îl studiez preț de câteva secunde.  „I-o fi murit o rudă, iar eu zâmbesc ca prostul”, se gândește el și-i piere orice grimasă. “Așa, simte-te și tu prost”, mă gândesc eu. 


E 1 martie. La metrou la Eroilor e un tip care împarte dulciuri femeilor care trec pe lângă el. L-am ochit încă de pe celălalt peron, mi-am împietrit o mutră entuziasmată și am trecut în slow motion prin dreptul lui. N-a schițat nimic! Poate de 8 martie…


În dimineața asta mă grăbesc. Mi-e milă de bani, dar iau un uber. Mă întreb dacă o să dau comandă zilnic atunci când o să înot în bani. Râd singură și mă corectez. Când n-o să-mi pese de 10 lei, poftim. Îmi dispare zâmbetul când o voce din capul meu îmi zice că-s zgârcită. La semafor, un cerșetor se apropie de mașină, mă fixează cu privirea, mă holbez și eu la el, apoi se lipește cu obrazul de geam și strigă:  „domniță, îmi daaați și mie 30 de milioane de euro?”. Dream big, Raluco…


Citesc un articol despre optimism în timp ce stau strivită în metrou. Încerc să mă gândesc la partea bună a lucrurilor: în cazul unei frâne bruște, n-aș avea unde să cad. Ne lipim unii de alții în metrou dimineața ca niște felii de cașcaval topite. Am o regulă totuși. Dacă ajung pe peron fix când se aude  „Atenție, se închid ușile” și văd că toate vagoanele sunt pline până la refuz, nu mă arunc în mulțimea făcută deja piure. Am văzut la un moment dat o tipă făcând asta. Ușile i-au prins o bucată din păr și nici că s-au mai deschis. „Urmează stația…” și trenul a plecat cu șuvița fluturând ca batista unei domnișoare care-și lua rămas-bun pe vremuri. Adio!


Mi-am schimbat job-ul. Merg pe jos în fiecare zi. 40 de minute dus. 40 de minute întors. Mersul pe jos face piciorul frumos. Doar că azi plouă. E o ploaie din aia care te scuipă-n scârbă. Măruntă, deasă, ambițioasă. Mă gândesc că nu e o zi de care să-mi amintesc peste ani. Încă o zi anonimă dintr-un șir de zile fără identitate. Încă o zi în care nu pot spune c-am fost fericită, orice ar mai însemna și asta. Ocolesc bălțile formate azi-noapte de parcă-s lavă. The floor is lava. Dacă mi se udă șosetele, mă gândesc serios să mă-ntorc acasă. Și să nu mai plec nicăieri azi. Nu există senzație mai nasoală. Poate doar dacă ai ghinionul să calci în rahat proaspăt de câine când ești în sandale. Mi s-a întâmplat. Nu recomand. Uite, aici fac stânga. Hopa. Urmează patiseria pe care încerc să o ignor de fiecare dată. Creierul meu îmi pompează povești cu gândaci și râme-n covrigi. Dacă nu mă scârbesc, caut pe net câte calorii are merdeneaua. Să-mi trag palme. Ajung în fața vitrinei. Imaginea unui ștrudel cu dovleac aburind mă hipnotizează. Cedez. În timp ce mușc cu poftă, mă gândesc să scriu cândva acest calcul simplu:

Ștrudel cu dovleac = 2 lei

Fericire = ștrudel cu dovleac

Fericire = 2 lei


Bonus. Am ajuns la muncă

Sunt în fața ușii de la birou. Scot cheia și observ că nu pot descuia. Primul gând: o fi noul trend în materie de concediere? Privesc cu atenție yala, iar când mă apropii cu nasul de ea, simt miros de mentă. Huh?

Apoi, totul se derulează cu viteza luminii în mintea mea și-mi dau seama că ieri am avut o ciocolată cu mentă în buzunarul paltonului (cu ambalaj semidesfăcut) care s-a topit…și care s-a lipit de cheia introdusă-n buzunar…cheie care a ajuns în yală când am încuiat aseară…iar crema care a rămas în yală peste noapte s-a întărit. Zici că e un film prost.

Scot o agrafă și încep să scot din yală bucățele de cremă întărită. Circuitul ciocolatei în natură, mă gândesc chicotind, apoi simt privirea suspicioasă a unei doamne în vârstă. Îmi dau seama că am o căciulă neagră, râd singură și scormonesc cu o agrafă în yală.


Photo by Dan Roizer on Unsplash

Leave a Comment