Se topesc gumele pe asfalt. Aerul fierbinte invadează nările, înaintează greoi și se oprește în fața nodului. Avem cu toții un nod în gat. Umblăm în plină vară între spitale. Măcar suntem împreună în iadul asta. Noi trei. Mereu noi trei. Mama, tatăl și copilul. E drept, copilul nu mai e copil de mult timp. Mama și tatăl au îmbătrânit. Le ruginește corpul. Le albește părul. Le e dor de vremuri mai bune.
Ne mișcăm cu hărnicia unor furnici. Ne simțim la fel de mici. Suntem la mila lor, a doctorilor. Tot așteptăm să ne spună unul dintre ei că medicul precedent a greșit. Măcar în glumă. Măcar de milă. „Nu-i cancer, dom’le, v-a crescut un semn cu stop! în colon. E mare, rotund, roșu, malign, sângerează. Vă spune să vă opriți din fuga asta dementă după mai mult. Mai mulți bani, mai multe lucruri, mai multe așteptări. Nu mai e timp. Stop.”
Doctorul din Vâlcea a zis că e cancer fără să aștepte rezultatul biopsiei. Eu zic că e un dobitoc. Tata zice că are experiență. „Lasă, vino la București, aici sunt doctori mai buni”, l-am rugat. L-am programat la trei medici diferiți în aceeași zi. Unul ne va spune că toți ceilalți s-au înșelat. Măcar unul trebuie s-o spună. Îi dau cu semnul roșu în cap dacă nu ne spune. „Oprește-te din mințit, moșule!” Știm cu toții că nu o va face. Așa că aproape alergăm pe Calea Victoriei, într-o cursă a speranței, spre medicul cu numărul 2.
Tata a refuzat sa luăm un taxi. E prea frumos afară, zice el. Sper că nu începe brusc să aprecieze lucrurile mărunte, ca plimbările. Nu e cazul. N-o sa moară. Nu curand. Nu așa. Galopăm printre oameni care au ieșit să bea un flat white sau să-și cumpere o înghețată, să se plângă că nu le-a ieșit rețeta de babka în pandemie. Nici mie. Dar acum îi detest. Mă detest și pe mine că nu i-am trimis pe ai mei la colonoscopie o dată la 5 ani, cum se face după o vârstă. Cum nu face aproape nimeni nici înainte, nici după o vârstă.
În fața Palatului Știrbei, peste stradă de noi, are loc un eveniment. Nu știu ce, nu mă interesează de ce. E plin de baloane. Sunt uriașe. Acaparează intrarea. Noi avem treabă, n-avem timp să căscăm ochii. Mergem la doctorul ăsta cu o recomandare din partea cuiva care a sunat pe cineva care a vorbit cu altcineva. Ne așteaptă. Ne grăbim. Doar că văd în depărtare un semn de stop. Unde alergăm? Știm ce va spune și doctorul ăsta. Îmi mut privirea înapoi spre baloane. Niște onduleuri mari, grase, care-și țin respirația, așteptând cuminți să fie remarcate. Și atunci realizez cu ce seamănă.
– Voi vedeti că balonul ăla pare un colon uriaș?
Ai mei mă privesc confuzi. Fiecare dintre noi e un malaxor de gânduri și previziuni, întrerupt ocazional de întrebări precum „cât e ceasul?” sau „aici facem stânga sau dreapta?”. Își îndreaptă și ei privirea către balon. Frunțile se descrețesc. Colțurile gurii se ridică treptat. Izbucnim în râs. Nu ne putem controla. Râdem ca proștii. Râdem cu poftă. Râdem până ne ținem de burtă.
În ziua în care niciun medic nu a vrut să spună că tata nu are cancer de colon, baloanele au refuzat și ele.
