Viața reală

3 martie – Ziua mondială a scriitorilor. M-am gândit că e un prilej bun să vă scriu câteva rânduri. Ce mai faceți? Sunteți bine, sănătoși, voioși? Să știți că nu-s aici să vă bat cu un papuc virtual pentru că nu citiți suficient sau că nu cumpărați cărți scrise de autori români. 

Altceva vreau să vă povestesc. Am fost redactor la un moment dat în cadrul unei edituri. A dat Sfântul Duh ș-am publicat și o carte. Super faine ambele experiențe. Ce am învățat, pe scurt, din ele:

• să scrii o carte e mai greu decât pare. Chiar dacă nu e o capodoperă. Chiar dacă e de-a dreptul slabă.
• drumul de la manuscris la forma publicabilă e lung. Presupune multă rescriere, iar asta înseamnă să spui adio unor idei care poate ție îți par geniale. Nu sunt. 
• scriitorii români nu se îmbogățesc de pe urma scrisului. În prețul unei cărți intră costurile de tipărire, costurile aferente editării, formatării, distribuirii și promovării cărții, drepturile de autor și profitul editurii. De regulă, pentru un exemplar al unei cărți în valoare de 30 de lei, un autor ajunge să ia în jur de 3 lei.
• oamenii cumpără cărți din două motive: de nevoie sau de plăcere. Romanele nu intră în prima categorie. 
• cititorii români preferă scriitorii străini.

În ceea ce mă privește, am înțeles că Pământul rămâne pe axa lui și dacă nu scriu. Râurile n-au curs invers în perioada în care n-am mai lăsat degetele să se plimbe pe tastatură. Păsările n-au picat moarte din văzduh. Doar mie mi-a lipsit ceva. Recunosc, am avut monologuri ciudate în fața unui covor plin de păr de mâță, a unui stilou drag și în preajma unei scame. Apoi a venit și întrebarea crucială: mă, fată, vei continua? Dacă frici de tot felul, lipsa timpului, respingerea şi dezamăgirea cântăresc mai mult decât plăcerea de a scrie, mai bine renunţă. Apucă-te de croșetat fulare pentru pisici.

Tocmai am terminat un curs de scriere creativă și mi-am dat seama câți oameni mișto, talentați și muncitori scriu. Și scriu bine. Dacă vor publica sau nu, asta e altă poveste. 

Ce ai tu de câștigat dacă citești mai mult? Hmm, conform timpulsacitim.ro, 1 din 5 persoane care citesc se simt mai puțin singure. Mai mult, 6 minute de lectură reduc stresul cu 68%. Din păcate, statisticile arată și că doar 8% dintre români citesc de plăcere, iar peste 50% dintre românii adulți nu au citit nicio carte în ultimul an. Dacă te numeri printre ei, nu-i bai, uite aici top 100 cele mai vândute cărți din 2020 pentru inspirație (poți explora până-n 2005).

Închei cu 3 recomandări de cărți pe care le-am citit recent și mi-au plăcut (poți completa cu altele în comentarii): 

• volumul de proză scurtă „Fragil” de Simona Goșu
• cartea „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac
• romanul „Părinți” al scriitoarei Diana Bădica
  

Gata. Ți-am spus că nu te alerg cu papucul virtual. 

Photo by Green Chameleon on Unsplash

Se topesc gumele pe asfalt. Aerul fierbinte invadează nările, înaintează greoi și se oprește în fața nodului. Avem cu toții un nod în gat. Umblăm în plină vară între spitale. Măcar suntem împreună în iadul asta. Noi trei. Mereu noi trei. Mama, tatăl și copilul. E drept, copilul nu mai e copil de mult timp. Mama și tatăl au îmbătrânit. Le ruginește corpul. Le albește părul. Le e dor de vremuri mai bune.

Ne mișcăm cu hărnicia unor furnici. Ne simțim la fel de mici. Suntem la mila lor, a doctorilor. Tot așteptăm să ne spună unul dintre ei că medicul precedent a greșit. Măcar în glumă. Măcar de milă. „Nu-i cancer, dom’le, v-a crescut un semn cu stop! în colon. E mare, rotund, roșu, malign, sângerează. Vă spune să vă opriți din fuga asta dementă după mai mult. Mai mulți bani, mai multe lucruri, mai multe așteptări. Nu mai e timp. Stop.” 

Doctorul din Vâlcea a zis că e cancer fără să aștepte rezultatul biopsiei. Eu zic că e un dobitoc. Tata zice că are experiență. „Lasă, vino la București, aici sunt doctori mai buni”, l-am rugat. L-am programat la trei medici diferiți în aceeași zi. Unul ne va spune că toți ceilalți s-au înșelat. Măcar unul trebuie s-o spună. Îi dau cu semnul roșu în cap dacă nu ne spune. „Oprește-te din mințit, moșule!” Știm cu toții că nu o va face. Așa că aproape alergăm pe Calea Victoriei, într-o cursă a speranței, spre medicul cu numărul 2.

Tata a refuzat sa luăm un taxi. E prea frumos afară, zice el. Sper că nu începe brusc să aprecieze lucrurile mărunte, ca plimbările. Nu e cazul. N-o sa moară. Nu curand. Nu așa. Galopăm printre oameni care au ieșit să bea un flat white sau să-și cumpere o înghețată, să se plângă că nu le-a ieșit rețeta de babka în pandemie. Nici mie. Dar acum îi detest. Mă detest și pe mine că nu i-am trimis pe ai mei la colonoscopie o dată la 5 ani, cum se face după o vârstă. Cum nu face aproape nimeni nici înainte, nici după o vârstă.

În fața Palatului Știrbei, peste stradă de noi, are loc un eveniment. Nu știu ce, nu mă interesează de ce. E plin de baloane. Sunt uriașe. Acaparează intrarea. Noi avem treabă, n-avem timp să căscăm ochii. Mergem la doctorul ăsta cu o recomandare din partea cuiva care a sunat pe cineva care a vorbit cu altcineva. Ne așteaptă. Ne grăbim. Doar că văd în depărtare un semn de stop. Unde alergăm? Știm ce va spune și doctorul ăsta. Îmi mut privirea înapoi spre baloane. Niște onduleuri mari, grase, care-și țin respirația, așteptând cuminți să fie remarcate. Și atunci realizez cu ce seamănă.

– Voi vedeti că balonul ăla pare un colon uriaș?

Ai mei mă privesc confuzi. Fiecare dintre noi e un malaxor de gânduri și previziuni, întrerupt ocazional de întrebări precum „cât e ceasul?” sau „aici facem stânga sau dreapta?”. Își îndreaptă și ei privirea către balon. Frunțile se descrețesc. Colțurile gurii se ridică treptat. Izbucnim în râs. Nu ne putem controla. Râdem ca proștii. Râdem cu poftă. Râdem până ne ținem de burtă. 

În ziua în care niciun medic nu a vrut să spună că tata nu are cancer de colon, baloanele au refuzat și ele.

25 de ani. Atât am trăit fără să aud întrebarea „Când te măriți?”. Terminasem masterul, scrisesem cartea, aveam job. Bifasem chiar și o relație serioasă, dar asta e mai puțin important. Întrebarea tâșnește din gura lumii indiferent dacă ai sau nu un Gigel în viața ta. „Gata, Raluca, acum trebuie să te așezi la casa ta”. Trebuie.

Nino, nino, nino! O alarmă s-a declanșat în garsoniera mea din Militari. Vecinii au scos capul pe geam, câinii din fața blocului au încetat să latre, oamenii străzii s-au oprit din a cotrobăi prin tomberoane, vânzătoarea de la Mega n-a mai scanat produsele, pisicile n-au mai prins șoareci, râul Dâmbovița a început să curgă invers, iar metroul a rămas cu ușile larg deschise la Lujerului. Atenție, nu se mai închid ușile, că fata asta tre’ să se mărite.

Liniște.

Raluca îndrăznește să facă o schimbare de carieră și să încheie relația de 4 ani. Raluca e egoistă. Visează cai verzi pe pereți. A fost mereu un copil răsfățat, ce să-i ceri? O să vadă ea. Bunica aprinde o lumânare să-i vină mintea la cap nepoatei. Metroul își închide ușile, șoarecii scăpă, cardul achită, vecinii se întorc la vizionarea emisiunii Burlăcița. Într-un colț al garsonierei, un țânțar devine armăsar și bâzâie: „Pe vremeri, oamenii de vârsta ta aveau deja 2 copii”. Pe vremuri.

Din când în când, la o masă în familie, cutia Pandorei se deschide. Mai întâi, ies apropourile. Defilează printre salata de boeuf și sarmale. Fără succes. Se retrag cu coada între picioare, fluierând după artileria grea. „Hai, șantaj emoțional, e rândul tău! Încearc-o pe aia cu mamaia care trăiește să te mai vadă pe tine mireasă”. Șantajul ia forma unui bătrân gârbovit, cu voce mieroasă și ochi blajini. „Ar trebui să te măriți și să faci copii acum, cât încă îți sunt părinții în putere și pot să te ajute cu ăla micu’. Vai, ce s-ar bucura și ei… după tot ce au făcut pentru tine, măcar atât poți face și tu pentru ei”. 

Raluca tot nu se mărită. E ceva în neregulă cu ea. Se face un consiliu. Se strâng experți în orice domeniu. Oare de ce are nevoie Raluca să-i vină mintea la cap? Știm! Știm! Se aduce o servietă din piele neagră, cu cifru. Combinația e 1234. Se deschide. Înăuntru stau răspunsurile. Sunt multe, multe, încolăcite, reci, gata să iasă la lumină. Se numesc sfaturi. Raluca are nevoie de sfaturi. Ele o vor duce la altar, îi vor plăti consultațiile la ginecolog și nașterea, ele vor șterge la fund copilul în fiecare zi și tot ele o vor învăța pe proaspăta mamă că nu e ok să-și vaccineze copilul. Raluca spune că nu e pregătită pentru toate astea. Un șerpișor rătăcit sâsâie: „Niciodată nu te simți pregătită să devii mamă, de-aia trebuie să faci copii fără să te gândești prea mult”. Mulțumesc, șerpișorule, spuse Raluca înainte să-l strivească.

Pe Raluca nu o întreabă nimeni niciodată dacă e fericită. 

Anul ăsta, Raluca împlinește 30 de ani. E fată bătrână. Cine știe ce calitate mai au ovulele ei? Toată lumea ridică mâna, ca la școală. Eu! Eu! Eu știu! Toată lumea știe și vrea să-i spună, în caz că ea trăiește pe altă planetă. Subtilitățile și sfaturile sunt pentru fetele de 25 de ani. Când te apropii de 30, apar pe scenă amenințările. „N-o să mai poți să faci copii dacă nu te pui pe treabă acum”. Ok. „O să regreți peste ani” Ok. „Crezi că pisica o să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe?”. Raluca râde. Raluca e proastă, concluzionează publicul.

După un timp, orice realizare profesională sau personală pălește. „Ah, asta era vestea cea mare? Credeam că te-a cerut în sfârșit băiatul ăla”. Sunet de farfurie spartă. Dacă tăceai, filozof rămâneai. Ce nu înțelege nimeni e că Raluca înțelege tot. Ea știe că lumea din jur nu e rău intenționată. Știe că pe vremuri era diferit. Are și noțiuni de biologie. Aude și ea în creier acel tic-tac, tic-tac. Știe că timpul trece. Își dorește ca părinții ei să-și vadă nepotul. Nu prea pricepe, în schimb, de ce crezi tu că e o idee bună să-i spui: „Îți dai seama ce bine i-ar face lui taică-tu să te știe măritată? Nu te gândești și la el, că e bolnav?”. Se întreabă dacă frustrările tale vin din faptul că ai puța mică, dar nu-ți spune asta. Știe că nu e treaba ei.

Până vor înțelege și alții că ea nu se va mărita și nu va face un copil pentru cei din jur, s-a gândit să facă haz de necaz și a scris un colind. Crede că-l va detrona pe Hrușcă. În loc de ler, a adăugat un dirli, dirli, dirli, da. A anticipat că se va lăsa cu dans, era nevoie de ceva vesel. E un cântec potrivit pentru toate ocaziile, nu doar cele de Crăciun. Sunteți pregătiți?

„Hai cu nunta, fă, Ralucă!

Tinerețea ți-e pe ducă,

Poți să devii și cadână,

Numa’ nu fată bătrână.

Dirli, dirli, dirli, da!”

Indicații scenice: aici toată lumea se ia de mână, vom face cu toții o mică horă, iar la final vom ciocni un păhărel de țuică în cinstea uterului meu.

„Să-i dea Dumnezeu embrioni voinici,

S-alerge peste ani prin casă ăia mici.

Dirli, dirli, dirli, da!”

Ah, ce ne mai distrarăm! Apoi, brusc, se va așterne liniștea, Raluca se va așeza pe un scaun, își va aprinde o țigară și va urla:

Bodgane, lasă când o să semnez eu un act, mai bine spune-ne când ai de gând să slăbești, că te caută ăștia la Kaufland pentru raionul de mezeluri!

Tanti Aglaia, știai că nepoții matale nu apreciază când le sharuiești poze cu „bună dimineața la cafeluță”?

Claudiu, e promoție la faloplastie. Nevastă-ta ar aprecia.

Florica, ce-ți mai face păsărica? A funcționat tratamentul?

Unchiule Viorel, tot impotent? Tot impotent? Da, știe toată familia, ce, credeai că eu sunt singurul subiect de bârfă?

Raluca glumește. Nu ar face asta. Da’ eu n-aș risca în locul vostru.

Photo by Samantha Gades on Unsplash

Listele nu prea se pupă cu ordinea. Am avut o perioadă în care îmi plăcea să trăiesc în haos. Un haos al meu, fără foi, pixuri și disciplină. Scăldat în procrastinare și uns cu deadline-uri ratate. Un haos în care funcționam totuși. Și mă simțeam cool. O listă picată-n mâinile mele ar fi avut cel mult un rol de batistă, deși nu-i tocmai comod să-ți sufli nasul într-o listă-batistă.

Ușor-ușor, pe nesimțite, au început să se-adune probleme, lucruri presante, uneori de-a dreptul stresante. Și uite așa mi s-a lipit un pix de mână, în timp ce o foaie a aterizat sub nasul meu. Scrie.

Ce trebuie să plătesc luna asta

• X
• Y
• Z

Ce obiecte trebuie să îmi iau la mine când plec din oraș

• A
• B
• C

Câte pagini am de învățat pentru sesiune

• Error. Error.

În fine. Am deschis o portiță pentru liste când am văzut că e mai cool să fii organizat. Acum am în Notes liste pentru diverse ocazii. Alimente de cumpărat la piață. Cărți de citit. Mâncare pe care o cumpăr frecvent de la supermarket. Idei de articole. Obiecte de la Ikea de care nu am nevoie, dar nu se știe niciodată când îmi vor folosi. Cred că în lista cu cele 10 porunci ar trebui introdusă și a 11-a: nu pune piciorul în Ikea fără o listă și nu te abate de la ea că e păcat. Păcat de banii tăi. Am în Notion adevărate wikipedii pentru viața de zi cu zi. Un fel de listă cu liste. La job, am liste de task-uri în Sunsama.

Din când în când, încalc regulile. În viață mai ai nevoie și să “go with the flow”. Varianta mea rebelă vorbește mult în engleză, mănâncă semințe și bea bere. În realitate, când nu fac meal planning, de exemplu, universul mă pedepsește. Comand mâncare și nu ajunge. Sau ajunge o parte din ea. Sau vine după 2 ore. Sau vine, mănânc și îmi doresc să nu fi mâncat așa ceva niciodată. Nu pentru că nu mai există mâncare sănătoasă în aplicații, ci pentru că Raluca rebelă îmi șoptește: „Salată? Asta poți să-ți faci și singură. Boooring! Ia ceva cu mult sos. Da, da, preparatul ăla cu ingrediente de care nu ai auzit niciodată. Adaugă în coș! Să înceapă spectacoluuul, bună seara, Bucureeești!”. Anul trecut mi-a răspuns Salmonella din public: „Bună, dă muzica mai tare să nu audă nimeni spectacolul din baie.”

Mâine plec într-o drumeție montană. În teorie, aș fi verificat lista cu haine în weekend. „Chill, mă, faci bagajul cu o seara înainte”, mi-a spus Raluca cea rebelă. „Poate chiar în dimineața plecării, așa ar face o persoană relaxată”, continuă ea. Mi-a venit să bat în lemn la auzul blasfemiei asteia. Bun. În mod previzibil, în seara asta m-am trezit că pantalonii mei calduroși din material hidrofob se joacă de-a v-ați ascunselea. După ce am răscolit dulapurile, am concluzionat că vor apărea cel mai probabil la vară, când nu o să am nevoie de ei.

Știu că listele sunt încercarea mea de a avea mai mult control. Mă rog, iluzia controlului. Aveam în 2020 și o listă cu țări de vizitat. Asta ar fi una dintre glume.

Photo by Andrew Neel on Unsplash

Săptămânile au început să semene cu un carusel defect. Lunea începe încetișor, marțea scârțâie, miercurea scoate fum, joia dispar defecțiunile ca prin minune, iar vinerea prinde vitezăăă!… și ajungem mult prea repede la ziua de luni. O luăm de la capăt. 

— Ai să vezi tu, Raluca! După o vârstă, începi să numeri amintirile în decenii, îmi spuneau alții când am împlinit 20 de ani.

Pe-atunci, amintirile îndepărtate erau cele de la grădiniță. Neclare. În ceață. Cu miros de dulceață. Am 29 de ani și mă dor șalele. Tot ce-mi amintesc după ziua de azi e că încă trei colegi s-au plâns de probleme cu spatele. Mă consolez cu faptul că-s mai tineri decât mine. Oare coloana mea vertebrală era mai brează la 25 de ani? Nu-mi amintesc, mă, mamaie…

Într-o zi obișnuită, ajung acasă cu fantezia de a scrie o carte într-o noapte, de a găti măcar 2 feluri de mâncare și de a da cu aspiratorul de 3 ori. În același timp, dacă s-ar putea. Ce mișto ar fi dacă mâța mea ar fi Mr. Proper undercover și m-ar aștepta cu casa lună. Realitatea e că îmi pică ochii-n gură de la 9. Scriu până la 11-12 și mă înfig în pernă ca furca-n fân. Știu că atunci când o să am copii am să râd în hohote de ce am scris aici.

29 de ani. În urmă cu un deceniu, mă mutam în București, într-o garsonieră din Militari. Jumătate de deceniu am încercat să mă conving că-mi place dreptul. Cealaltă jumătate, am încercat să uit ce-am învățat ca să fac loc altor noțiuni. Ciuciu, nu funcționează așa. Încă mă bântuie procedura civilă. Am măsurat timpul în zile de concediu, în cărți citite, în cursuri, în ore muncite, în lei, în lire, în euro, orice ține de bani, dar mai puțin în ani. Te iei cu altele. 

— Parc-a trecut o viață de când n-ai mai scris. Ce faci?

— Mi-am propus să mă gândesc să încep să plănuiesc să mă reapuc.

Mi-a luat ceva. Caruselul e defect.

Photo by CHUHAN Z. on Unsplash

Anul 2020 a fost anul shaorma. Cu de toate. L-am început cu poftă de viață. Cu o porție mare de planuri. Am mușcat momeala. Apoi am făcut indigestie de informații și experiențe. Sirenele ambulanțelor s-au auzit pe fundal tot anul. 

La începutul anului am decis să rup pisica-n două. Mi-am luat o excursie la New York de ziua mea și am planificat o aventură de 800 de km cu bicicleta pe Camino de Santiago. Mda. Am sfârșit prin a-mi sărbători cei 29 de ani pe balcon, savurând un pahar de vin printre rufele întinse. Parfum (de Cocolino). Acei 800 de km cu bicicleta s-au transformat în 800 de pași făcuți zilnic prin casă. 

Mi-a fost foame de călătorit și am rămas cu pofta-n cui. Mi-am spus resemnată „eh, sănătoși să fim”. 

Cireașa de pe tort?

Am aflat că unul dintre părinții mei are cancer. 

Am presărat situația cu mult umor negru și un praf de negare. N-are cum. E o greșeală. Doctorul e prost. Și al doilea doctor se-nșală. Și al treilea. Investigațiile medicale mint. Biopsie rimează cu prostie. N-are cum. Doar că nu e o greșeală. Trebuia să ne așteptăm. Probabil într-un an atât de căcăcios sunt șanse mai mari să faci cancer de colon, îmi zic.

Mergem înainte. 

Tăiat în carne vie.

Chimioterapie.

Radioterapie.

Psihoterapie.

Pandemie.

Doar că mie…

Câteodată-mi pare că nu va fi mai bine.

Am pierdut speranța pe alocuri. Și optimismul. Ăla șubred cum era. Măcar era. Am pierdut productivitatea în unele zile. Și am pierdut somnul în multe nopți. Am trecut de la miștouri la stări depresive și înapoi, uneori chiar în aceeași zi. 

Dar…

Am avut parte de sprijin din partea apropiaților. Un loc de muncă unde mă simt ca acasă, cu oameni care se poartă ca o familie. Am câștigat o nouă perspectivă. Am păstrat umorul și mi-am amintit de la cine l-am moștenit. Dorința de a scrie din nou a năvălit cel mai probabil dintr-o nevoie de a mă echilibra. Scriu, deci îmi traduc realitatea. Scriu, deci las să iasă la lumină ce uneori cred că simt doar eu. Apoi văd că simt și alții. Și mă simt mai puțin singură.

Părinții mei și-au văzut de viață. Fără lamentări. Fără pus sare pe rană inutil. Fără să înceapă să creadă brusc în remedii îndoielnice. Fără așteptări nerealiste. Poate tot cu un praf de negare. Cu glume. Sigur cu mai multă apreciere pentru fiecare zi. Ce va urma? Nu știm. Nu știe nimeni. 

Așa că nu pun presiune pe 2021. Nu vreau să mă intoxic cu așteptări. Nu vreau să condimentez toate lunile cu planuri.

Poate anul 2021 va fi anul-sărmăluță. Acru ca varza murată pe exterior. Plin de consistență dacă ajungi în interior.

Am două dorințe.

Să culeg cu grijă toate momentele frumoase și să le pun la păstrare în cămara amintirilor.

Să înțeleg odată că unele lucruri nu pot fi controlate, doar acceptate.

Photo credit: depositphotos.com