Raluca Cîrjan
  • Home
  • Viața reală
    • Viața reală

      Ziua mondială a scriitorilor

      March 3, 2021

      Viața reală

      Un balon în formă de colon

      January 31, 2021

      Viața reală

      Când te măriți?

      January 23, 2021

      Viața reală

      O listă cu liste

      January 14, 2021

      Viața reală

      Carusel defect

      January 12, 2021

  • Social media
    • Social media

      Blogul nu e mort. Blogul se transformă

      January 7, 2021

      Social media

      Corpul instagramabil

      January 4, 2021

  • Cărți
    • Cărți

      Fragil. Simona Goșu

      February 2, 2021

      Cărți

      Vara în care mama a avut ochii verzi….

      January 10, 2021

      Cărți

      Legături pierdute. Johann Hari

      January 3, 2021

      Cărți

      Învățare. Tara Westover

      December 2, 2020

  • Prin oraș
    • Prin oraș

      În drum spre muncă

      January 11, 2021

  • Proză scurtă
    • Proză scurtă

      Unde te duseși tu, Ioane?

      February 14, 2021

      Proză scurtă

      Comisioane de administrare

      February 14, 2021

      Proză scurtă

      Covorul zburător

      January 30, 2021

Raluca Cîrjan
  • Home
  • Viața reală
    • Viața reală

      Ziua mondială a scriitorilor

      March 3, 2021

      Viața reală

      Un balon în formă de colon

      January 31, 2021

      Viața reală

      Când te măriți?

      January 23, 2021

      Viața reală

      O listă cu liste

      January 14, 2021

      Viața reală

      Carusel defect

      January 12, 2021

  • Social media
    • Social media

      Blogul nu e mort. Blogul se transformă

      January 7, 2021

      Social media

      Corpul instagramabil

      January 4, 2021

  • Cărți
    • Cărți

      Fragil. Simona Goșu

      February 2, 2021

      Cărți

      Vara în care mama a avut ochii verzi….

      January 10, 2021

      Cărți

      Legături pierdute. Johann Hari

      January 3, 2021

      Cărți

      Învățare. Tara Westover

      December 2, 2020

  • Prin oraș
    • Prin oraș

      În drum spre muncă

      January 11, 2021

  • Proză scurtă
    • Proză scurtă

      Unde te duseși tu, Ioane?

      February 14, 2021

      Proză scurtă

      Comisioane de administrare

      February 14, 2021

      Proză scurtă

      Covorul zburător

      January 30, 2021

Category:

Viața reală

scriitori
Viața reală

Ziua mondială a scriitorilor

by admin March 3, 2021

3 martie – Ziua mondială a scriitorilor. M-am gândit că e un prilej bun să vă scriu câteva rânduri. Ce mai faceți? Sunteți bine, sănătoși, voioși? Să știți că nu-s aici să vă bat cu un papuc virtual pentru că nu citiți suficient sau că nu cumpărați cărți scrise de autori români. 

Altceva vreau să vă povestesc. Am fost redactor la un moment dat în cadrul unei edituri. A dat Sfântul Duh ș-am publicat și o carte. Super faine ambele experiențe. Ce am învățat, pe scurt, din ele:

  • să scrii o carte e mai greu decât pare. Chiar dacă nu e o capodoperă. Chiar dacă e de-a dreptul slabă.
  • drumul de la manuscris la forma publicabilă e lung. Presupune multă rescriere, iar asta înseamnă să spui adio unor idei care poate ție îți par geniale. Nu sunt. 
  • scriitorii români nu se îmbogățesc de pe urma scrisului. În prețul unei cărți intră costurile de tipărire, costurile aferente editării, formatării, distribuirii și promovării cărții, drepturile de autor și profitul editurii. De regulă, pentru un exemplar al unei cărți în valoare de 30 de lei, un autor ajunge să ia în jur de 3 lei.
  • oamenii cumpără cărți din două motive: de nevoie sau de plăcere. Romanele nu intră în prima categorie. 
  • cititorii români preferă scriitorii străini.

În ceea ce mă privește, am înțeles că Pământul rămâne pe axa lui și dacă nu scriu. Râurile n-au curs invers în perioada în care n-am mai lăsat degetele să se plimbe pe tastatură. Păsările n-au picat moarte din văzduh. Doar mie mi-a lipsit ceva. Recunosc, am avut monologuri ciudate în fața unui covor plin de păr de mâță, a unui stilou drag și în preajma unei scame. Apoi a venit și întrebarea crucială: mă, fată, vei continua? Dacă frici de tot felul, lipsa timpului, respingerea şi dezamăgirea cântăresc mai mult decât plăcerea de a scrie, mai bine renunţă. Apucă-te de croșetat fulare pentru pisici.

Tocmai am terminat un curs de scriere creativă și mi-am dat seama câți oameni mișto, talentați și muncitori scriu. Și scriu bine. Dacă vor publica sau nu, asta e altă poveste. 

Ce ai tu de câștigat dacă citești mai mult? Hmm, conform timpulsacitim.ro, 1 din 5 persoane care citesc se simt mai puțin singure. Mai mult, 6 minute de lectură reduc stresul cu 68%. Din păcate, statisticile arată și că doar 8% dintre români citesc de plăcere, iar peste 50% dintre românii adulți nu au citit nicio carte în ultimul an. Dacă te numeri printre ei, nu-i bai, uite aici top 100 cele mai vândute cărți din 2020 pentru inspirație (poți explora până-n 2005).

Închei cu 3 recomandări de cărți pe care le-am citit recent și mi-au plăcut (poți completa cu altele în comentarii): 

  • volumul de proză scurtă „Fragil” de Simona Goșu
  • cartea „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac
  • romanul „Părinți” al scriitoarei Diana Bădica

Gata. Ți-am spus că nu te alerg cu papucul virtual. 


Photo by Green Chameleon on Unsplash

March 3, 2021 0 comment
0 FacebookTwitterWhatsapp
Un balon în formă de colon
Viața reală

Un balon în formă de colon

by admin January 31, 2021

Se topesc gumele pe asfalt. Aerul fierbinte invadează nările, înaintează greoi și se oprește în fața nodului. Avem cu toții un nod în gat. Umblăm în plină vară între spitale. Măcar suntem împreună în iadul asta. Noi trei. Mereu noi trei. Mama, tatăl și copilul. E drept, copilul nu mai e copil de mult timp. Mama și tatăl au îmbătrânit. Le ruginește corpul. Le albește părul. Le e dor de vremuri mai bune.

Ne mișcăm cu hărnicia unor furnici. Ne simțim la fel de mici. Suntem la mila lor, a doctorilor. Tot așteptăm să ne spună unul dintre ei că medicul precedent a greșit. Măcar în glumă. Măcar de milă. „Nu-i cancer, dom’le, v-a crescut un semn cu stop! în colon. E mare, rotund, roșu, malign, sângerează. Vă spune să vă opriți din fuga asta dementă după mai mult. Mai mulți bani, mai multe lucruri, mai multe așteptări. Nu mai e timp. Stop.” 

Doctorul din Vâlcea a zis că e cancer fără să aștepte rezultatul biopsiei. Eu zic că e un dobitoc. Tata zice că are experiență. „Lasă, vino la București, aici sunt doctori mai buni”, l-am rugat. L-am programat la trei medici diferiți în aceeași zi. Unul ne va spune că toți ceilalți s-au înșelat. Măcar unul trebuie s-o spună. Îi dau cu semnul roșu în cap dacă nu ne spune. „Oprește-te din mințit, moșule!” Știm cu toții că nu o va face. Așa că aproape alergăm pe Calea Victoriei, într-o cursă a speranței, spre medicul cu numărul 2.

Tata a refuzat sa luăm un taxi. E prea frumos afară, zice el. Sper că nu începe brusc să aprecieze lucrurile mărunte, ca plimbările. Nu e cazul. N-o sa moară. Nu curand. Nu așa. Galopăm printre oameni care au ieșit să bea un flat white sau să-și cumpere o înghețată, să se plângă că nu le-a ieșit rețeta de babka în pandemie. Nici mie. Dar acum îi detest. Mă detest și pe mine că nu i-am trimis pe ai mei la colonoscopie o dată la 5 ani, cum se face după o vârstă. Cum nu face aproape nimeni nici înainte, nici după o vârstă.

În fața Palatului Știrbei, peste stradă de noi, are loc un eveniment. Nu știu ce, nu mă interesează de ce. E plin de baloane. Sunt uriașe. Acaparează intrarea. Noi avem treabă, n-avem timp să căscăm ochii. Mergem la doctorul ăsta cu o recomandare din partea cuiva care a sunat pe cineva care a vorbit cu altcineva. Ne așteaptă. Ne grăbim. Doar că văd în depărtare un semn de stop. Unde alergăm? Știm ce va spune și doctorul ăsta. Îmi mut privirea înapoi spre baloane. Niște onduleuri mari, grase, care-și țin respirația, așteptând cuminți să fie remarcate. Și atunci realizez cu ce seamănă.

– Voi vedeti că balonul ăla pare un colon uriaș?

Ai mei mă privesc confuzi. Fiecare dintre noi e un malaxor de gânduri și previziuni, întrerupt ocazional de întrebări precum „cât e ceasul?” sau „aici facem stânga sau dreapta?”. Își îndreaptă și ei privirea către balon. Frunțile se descrețesc. Colțurile gurii se ridică treptat. Izbucnim în râs. Nu ne putem controla. Râdem ca proștii. Râdem cu poftă. Râdem până ne ținem de burtă. 

În ziua în care niciun medic nu a vrut să spună că tata nu are cancer de colon, baloanele au refuzat și ele.

January 31, 2021 0 comment
1 FacebookTwitterWhatsapp
buchet de flori nunta
Viața reală

Când te măriți?

by admin January 23, 2021

25 de ani. Atât am trăit fără să aud întrebarea „Când te măriți?”. Terminasem masterul, scrisesem cartea, aveam job. Bifasem chiar și o relație serioasă, dar asta e mai puțin important. Întrebarea tâșnește din gura lumii indiferent dacă ai sau nu un Gigel în viața ta. „Gata, Raluca, acum trebuie să te așezi la casa ta”. Trebuie.

Nino, nino, nino! O alarmă s-a declanșat în garsoniera mea din Militari. Vecinii au scos capul pe geam, câinii din fața blocului au încetat să latre, oamenii străzii s-au oprit din a cotrobăi prin tomberoane, vânzătoarea de la Mega n-a mai scanat produsele, pisicile n-au mai prins șoareci, râul Dâmbovița a început să curgă invers, iar metroul a rămas cu ușile larg deschise la Lujerului. Atenție, nu se mai închid ușile, că fata asta tre’ să se mărite.

Liniște.

Raluca îndrăznește să facă o schimbare de carieră și să încheie relația de 4 ani. Raluca e egoistă. Visează cai verzi pe pereți. A fost mereu un copil răsfățat, ce să-i ceri? O să vadă ea. Bunica aprinde o lumânare să-i vină mintea la cap nepoatei. Metroul își închide ușile, șoarecii scăpă, cardul achită, vecinii se întorc la vizionarea emisiunii Burlăcița. Într-un colț al garsonierei, un țânțar devine armăsar și bâzâie: „Pe vremeri, oamenii de vârsta ta aveau deja 2 copii”. Pe vremuri.

Din când în când, la o masă în familie, cutia Pandorei se deschide. Mai întâi, ies apropourile. Defilează printre salata de boeuf și sarmale. Fără succes. Se retrag cu coada între picioare, fluierând după artileria grea. „Hai, șantaj emoțional, e rândul tău! Încearc-o pe aia cu mamaia care trăiește să te mai vadă pe tine mireasă”. Șantajul ia forma unui bătrân gârbovit, cu voce mieroasă și ochi blajini. „Ar trebui să te măriți și să faci copii acum, cât încă îți sunt părinții în putere și pot să te ajute cu ăla micu’. Vai, ce s-ar bucura și ei… după tot ce au făcut pentru tine, măcar atât poți face și tu pentru ei”. 

Raluca tot nu se mărită. E ceva în neregulă cu ea. Se face un consiliu. Se strâng experți în orice domeniu. Oare de ce are nevoie Raluca să-i vină mintea la cap? Știm! Știm! Se aduce o servietă din piele neagră, cu cifru. Combinația e 1234. Se deschide. Înăuntru stau răspunsurile. Sunt multe, multe, încolăcite, reci, gata să iasă la lumină. Se numesc sfaturi. Raluca are nevoie de sfaturi. Ele o vor duce la altar, îi vor plăti consultațiile la ginecolog și nașterea, ele vor șterge la fund copilul în fiecare zi și tot ele o vor învăța pe proaspăta mamă că nu e ok să-și vaccineze copilul. Raluca spune că nu e pregătită pentru toate astea. Un șerpișor rătăcit sâsâie: „Niciodată nu te simți pregătită să devii mamă, de-aia trebuie să faci copii fără să te gândești prea mult”. Mulțumesc, șerpișorule, spuse Raluca înainte să-l strivească.

Pe Raluca nu o întreabă nimeni niciodată dacă e fericită. 

Anul ăsta, Raluca împlinește 30 de ani. E fată bătrână. Cine știe ce calitate mai au ovulele ei? Toată lumea ridică mâna, ca la școală. Eu! Eu! Eu știu! Toată lumea știe și vrea să-i spună, în caz că ea trăiește pe altă planetă. Subtilitățile și sfaturile sunt pentru fetele de 25 de ani. Când te apropii de 30, apar pe scenă amenințările. „N-o să mai poți să faci copii dacă nu te pui pe treabă acum”. Ok. „O să regreți peste ani” Ok. „Crezi că pisica o să-ți aducă o cană cu apă la bătrânețe?”. Raluca râde. Raluca e proastă, concluzionează publicul.

După un timp, orice realizare profesională sau personală pălește. „Ah, asta era vestea cea mare? Credeam că te-a cerut în sfârșit băiatul ăla”. Sunet de farfurie spartă. Dacă tăceai, filozof rămâneai. Ce nu înțelege nimeni e că Raluca înțelege tot. Ea știe că lumea din jur nu e rău intenționată. Știe că pe vremuri era diferit. Are și noțiuni de biologie. Aude și ea în creier acel tic-tac, tic-tac. Știe că timpul trece. Își dorește ca părinții ei să-și vadă nepotul. Nu prea pricepe, în schimb, de ce crezi tu că e o idee bună să-i spui: „Îți dai seama ce bine i-ar face lui taică-tu să te știe măritată? Nu te gândești și la el, că e bolnav?”. Se întreabă dacă frustrările tale vin din faptul că ai puța mică, dar nu-ți spune asta. Știe că nu e treaba ei.

Până vor înțelege și alții că ea nu se va mărita și nu va face un copil pentru cei din jur, s-a gândit să facă haz de necaz și a scris un colind. Crede că-l va detrona pe Hrușcă. În loc de ler, a adăugat un dirli, dirli, dirli, da. A anticipat că se va lăsa cu dans, era nevoie de ceva vesel. E un cântec potrivit pentru toate ocaziile, nu doar cele de Crăciun. Sunteți pregătiți?

„Hai cu nunta, fă, Ralucă!

Tinerețea ți-e pe ducă,

Poți să devii și cadână,

Numa’ nu fată bătrână.

Dirli, dirli, dirli, da!”

Indicații scenice: aici toată lumea se ia de mână, vom face cu toții o mică horă, iar la final vom ciocni un păhărel de țuică în cinstea uterului meu.

„Să-i dea Dumnezeu embrioni voinici,

S-alerge peste ani prin casă ăia mici.

Dirli, dirli, dirli, da!”

Ah, ce ne mai distrarăm! Apoi, brusc, se va așterne liniștea, Raluca se va așeza pe un scaun, își va aprinde o țigară și va urla:

Bodgane, lasă când o să semnez eu un act, mai bine spune-ne când ai de gând să slăbești, că te caută ăștia la Kaufland pentru raionul de mezeluri!

Tanti Aglaia, știai că nepoții matale nu apreciază când le sharuiești poze cu „bună dimineața la cafeluță”?

Claudiu, e promoție la faloplastie. Nevastă-ta ar aprecia.

Florica, ce-ți mai face păsărica? A funcționat tratamentul?

Unchiule Viorel, tot impotent? Tot impotent? Da, știe toată familia, ce, credeai că eu sunt singurul subiect de bârfă?

Raluca glumește. Nu ar face asta. Da’ eu n-aș risca în locul vostru.


Photo by Samantha Gades on Unsplash

January 23, 2021 5 comments
28 FacebookTwitterWhatsapp
lista pe masa
Viața reală

O listă cu liste

by admin January 14, 2021

Listele nu prea se pupă cu ordinea. Am avut o perioadă în care îmi plăcea să trăiesc în haos. Un haos al meu, fără foi, pixuri și disciplină. Scăldat în procrastinare și uns cu deadline-uri ratate. Un haos în care funcționam totuși. Și mă simțeam cool. O listă picată-n mâinile mele ar fi avut cel mult un rol de batistă, deși nu-i tocmai comod să-ți sufli nasul într-o listă-batistă.

Ușor-ușor, pe nesimțite, au început să se-adune probleme, lucruri presante, uneori de-a dreptul stresante. Și uite așa mi s-a lipit un pix de mână, în timp ce o foaie a aterizat sub nasul meu. Scrie.

Ce trebuie să plătesc luna asta

  • X
  • Y
  • Z

Ce obiecte trebuie să îmi iau la mine când plec din oraș

  • A
  • B
  • C

Câte pagini am de învățat pentru sesiune

  • Error. Error.

În fine. Am deschis o portiță pentru liste când am văzut că e mai cool să fii organizat. Acum am în Notes liste pentru diverse ocazii. Alimente de cumpărat la piață. Cărți de citit. Mâncare pe care o cumpăr frecvent de la supermarket. Idei de articole. Obiecte de la Ikea de care nu am nevoie, dar nu se știe niciodată când îmi vor folosi. Cred că în lista cu cele 10 porunci ar trebui introdusă și a 11-a: nu pune piciorul în Ikea fără o listă și nu te abate de la ea că e păcat. Păcat de banii tăi. Am în Notion adevărate wikipedii pentru viața de zi cu zi. Un fel de listă cu liste. La job, am liste de task-uri în Sunsama.

Din când în când, încalc regulile. În viață mai ai nevoie și să “go with the flow”. Varianta mea rebelă vorbește mult în engleză, mănâncă semințe și bea bere. În realitate, când nu fac meal planning, de exemplu, universul mă pedepsește. Comand mâncare și nu ajunge. Sau ajunge o parte din ea. Sau vine după 2 ore. Sau vine, mănânc și îmi doresc să nu fi mâncat așa ceva niciodată. Nu pentru că nu mai există mâncare sănătoasă în aplicații, ci pentru că Raluca rebelă îmi șoptește: „Salată? Asta poți să-ți faci și singură. Boooring! Ia ceva cu mult sos. Da, da, preparatul ăla cu ingrediente de care nu ai auzit niciodată. Adaugă în coș! Să înceapă spectacoluuul, bună seara, Bucureeești!”. Anul trecut mi-a răspuns Salmonella din public: „Bună, dă muzica mai tare să nu audă nimeni spectacolul din baie.”

Mâine plec într-o drumeție montană. În teorie, aș fi verificat lista cu haine în weekend. „Chill, mă, faci bagajul cu o seara înainte”, mi-a spus Raluca cea rebelă. „Poate chiar în dimineața plecării, așa ar face o persoană relaxată”, continuă ea. Mi-a venit să bat în lemn la auzul blasfemiei asteia. Bun. În mod previzibil, în seara asta m-am trezit că pantalonii mei calduroși din material hidrofob se joacă de-a v-ați ascunselea. După ce am răscolit dulapurile, am concluzionat că vor apărea cel mai probabil la vară, când nu o să am nevoie de ei.

Știu că listele sunt încercarea mea de a avea mai mult control. Mă rog, iluzia controlului. Aveam în 2020 și o listă cu țări de vizitat. Asta ar fi una dintre glume.


Photo by Andrew Neel on Unsplash

January 14, 2021 0 comment
2 FacebookTwitterWhatsapp
carusel
Viața reală

Carusel defect

by admin January 12, 2021

Săptămânile au început să semene cu un carusel defect. Lunea începe încetișor, marțea scârțâie, miercurea scoate fum, joia dispar defecțiunile ca prin minune, iar vinerea prinde vitezăăă!… și ajungem mult prea repede la ziua de luni. O luăm de la capăt. 

— Ai să vezi tu, Raluca! După o vârstă, începi să numeri amintirile în decenii, îmi spuneau alții când am împlinit 20 de ani.

Pe-atunci, amintirile îndepărtate erau cele de la grădiniță. Neclare. În ceață. Cu miros de dulceață. Am 29 de ani și mă dor șalele. Tot ce-mi amintesc după ziua de azi e că încă trei colegi s-au plâns de probleme cu spatele. Mă consolez cu faptul că-s mai tineri decât mine. Oare coloana mea vertebrală era mai brează la 25 de ani? Nu-mi amintesc, mă, mamaie…

Într-o zi obișnuită, ajung acasă cu fantezia de a scrie o carte într-o noapte, de a găti măcar 2 feluri de mâncare și de a da cu aspiratorul de 3 ori. În același timp, dacă s-ar putea. Ce mișto ar fi dacă mâța mea ar fi Mr. Proper undercover și m-ar aștepta cu casa lună. Realitatea e că îmi pică ochii-n gură de la 9. Scriu până la 11-12 și mă înfig în pernă ca furca-n fân. Știu că atunci când o să am copii am să râd în hohote de ce am scris aici.

29 de ani. În urmă cu un deceniu, mă mutam în București, într-o garsonieră din Militari. Jumătate de deceniu am încercat să mă conving că-mi place dreptul. Cealaltă jumătate, am încercat să uit ce-am învățat ca să fac loc altor noțiuni. Ciuciu, nu funcționează așa. Încă mă bântuie procedura civilă. Am măsurat timpul în zile de concediu, în cărți citite, în cursuri, în ore muncite, în lei, în lire, în euro, orice ține de bani, dar mai puțin în ani. Te iei cu altele. 

— Parc-a trecut o viață de când n-ai mai scris. Ce faci?

— Mi-am propus să mă gândesc să încep să plănuiesc să mă reapuc.

Mi-a luat ceva. Caruselul e defect.


Photo by CHUHAN Z. on Unsplash

January 12, 2021 2 comments
3 FacebookTwitterWhatsapp
flori de spin
Viața reală

Cuvintele, flori de spin

by admin January 9, 2021

Cuvintele pot salva și pot distruge lumea. Interioară și exterioară.

În 2021, cuvântul rostit de cineva e interpretat adesea greșit de cei din jur. Nu ne mai ascultăm. Nu ne mai acceptăm. Se fac hore de sensuri, se țipă din toți rărunchii, ne blocăm virtual și ne rănim real. Apoi dansăm din nou.

Cuvântul spus la momentul și la locul potrivit poate fi pansament. Pentru altul, deschide răni. Cuvinte brodate pe melodii unesc milioane de suflete. Cuvinte mari nasc războaie civile. 

Un „da” spus în rochie de mireasă înseamnă angajament pe viață. Cel puțin pe față. În spatele ușilor închise, cuvântul își pierde uneori însemnătatea. 

„Cancer” poate fi o condamnare la moarte. Pentru cei care mai au zile, înseamnă o foaie albă pe care mai au timp să așterne fraze.  „Am avut cancer, dar l-am învins și am reușit să-mi țin nepoții în brațe.”

Cuvântul „pot” îți dăruiește forță. Pot să fac asta. Pot să o iau de la capăt. Pot să sufăr azi, dar nu înseamnă că mă voi chinui toată viața. O vocală moale între două consoane tari. Cateodată-i suficient. Eficient.

„Depresie” e o înșiruire de litere care te poate face să crezi că nimic nu mai are sens. Nici cuvintele, nici viața. Cu „sinucidere” îți poți încheia povestea și o poți altera pe a celor din jur.

Pentru a ne simți mai puțin singuri, căutăm frații și surorile cuvintelor. Îi adunăm pe toți la o masă mare unde servim versuri la desert. Ne îmbrățisăm strâns la plecare și așa iese rima îmbrățișată. 

Câteodată, în mințile noastre părtinitoare, înlocuim cuvinte cu alte cuvinte. Pentru confort. Pentru a da sensul căutat. Pentru noi.

Eu mereu am pus „cuvinte” în locul florilor Alexandrinei Hristov. Pentru mulți oameni care au trecut prin viața mea, cuvintele nu dor. Nu înseamnă mare lucru. Eu m-am ascuns mereu în cuvinte și am putut fi descifrată cu ușurință dacă m-ai citit. Pentru mine, cuvintele grele lasă dâre de sânge și dor. Pentru mine, cuvintele sunt flori de spin. Sfâșietor de frumoase.

Dar tu mi-ai zis cândva

Că florile nu dor,

Eu m-am ascuns în flori,

Tu m-ai găsit în flori.

Dar spune-mi cum rămâne atunci

Cu florile de spin,

Florile de spin

Ce lasă sânge?

Covor de maci înflăcărați

Se așterne pentru noi

Din nou,

Ne minunăm cuminți și goi

Sărind din flori în flori.

Dar florile de spin ce lasă sânge în palme…


Photo by Mario Mesaglio on Unsplash

January 9, 2021 0 comment
4 FacebookTwitterWhatsapp
pisica
Viața reală

Viața cu o pisică

by admin January 8, 2021

Vorbesc cu ai mei la telefon.

Tata: Am pus pariu cu maică-ta că ouăle despre care ai povestit pe blog erau expirate. Ea zice ca nu.

Eu: Da, erau.

Mama, pe fundal: Nu scria asta în articol!

Tata, mândru: Maică-ta n-a știut să citească și comentariile de pe Facebook. Eu acolo am văzut.

Încolțeste în sufletul meu un sentiment de mândrie. Ia uite, dom’le, ai mei citesc tot ce scriu. Înțeleg că e important pentru mine, fac analiză pe text, caută continuarea. Cu emoție în glas, mă pregătesc să-i anunț că am fost acceptată la un curs de scriere creativă, dar sunt întreruptă.

Tata: Raluca, ar trebui să scrii un articol și despre cât de mofturoasă e pisica ta.

Eu: Nu cred că asta e ceea ce… 

Tata: Pisica lui tataie ar mânca orice.

😕

Am chicotit și apoi m-am surprins zicându-mi: provocare acceptată. Stai, ce? O voce îmi explică: Dragă, asta nu e o simplă sugestie pe ton de glumă. 

Vocea devine serioasă: Raluca, fată, ăsta e un exercitiu de scriere creativă, nu te-ai prins? Trebuie să poți lua orice idee, oricât de banală, și s-o transformi în ceva c-a-p-t-i-v-a-n-t. 

Mă uit în dreapta mea și văd cum pisica își înfige ghearele cu poftă în canapeaua nouă. FMM. Păi nu scriu eu despre tine?

Să-ncepem cu începutul. Când eram mică, mi s-ar fi părut cool să mă dea ai mei la cursuri de dans sau de pian. M-au dat la șah. Da, am scris deja despre asta aici. Fetele de vârsta mea știau deja să dea din fund, eu știam să dau șah mat. Eh, pe același principiu, toată copilăria mi-am dorit un câine sau o pisică. Ce-au făcut ai mei? Mi-au cumpărat pești. “Ia, Raluca, joacă-te cu macroul”. Nu, glumesc, mi-au luat pești din ăia pe care să-i ții în acvariu și, copil fiind, să încerci în zadar să-i dresezi.

Am descoperit repejor că pot să mint. Aduceam pisici tomberoneze acasă (siameze n-am găsit) când erau ai mei plecați la muncă. Le hrăneam cu ce-aveam mai bun prin frigider. Le spălam. Le uscam. Apoi le aranjam cu grijă patul să doarmă puțin, să-și facă siesta după festin. Într-un final, le eliberam cu regret. Când mă întrebau ai mei de ce e patul plin de purici seara, mințeam că nu am de unde să cunosc acest răspuns.

Când am devenit independentă financiar, am decis să adopt, în sfârșit, o mâță. Ca toată lumea, am vrut un pui. Să-l educ cum vreau, să-l dau la meditații de limba engleză, să mă bazez c-o să-mi aducă o cană cu apă la bătrânețe. Mă rog, în realitate, m-aș fi mulțumit să învețe să facă la litieră. Știam că vreau tot o tomberoneză, nu una de rasă, așa că am intrat în grupuri de Facebook pentru adopții de pisici. Și tot căutând, într-o bună zi, am dat peste un anunț îngrijorător. Era vorba despre o mâță pe care n-o voia nimeni. Nu mai era pui, se uita strâmb, iar în filmarea atașată părea cel puțin neprietenoasă. Degeaba scria în descriere că adoră să fie mângâiată, proba video arăta clar că era traumatizată.

Ăăă, pisică trecută de prima tinerețe, care se uită strâmb și are probleme de comportament? O VREAU! Complexul salvatorului. Pe atunci nu făceam terapie. Am mers să o iau a doua zi. Ne-am privit cu suspiciune. Am încercat să o mângâi și m-a lăsat, dar am rămas cu multă blană pe mână. Am întrebat dacă e bolnavă. Mi s-a răspuns că e stresată. Am concluzionat că avem ceva în comun. Hai acasă, pisică trecută de prima tinerețe, care se uită strâmb, are probleme de comportament, e stresată și lasă păr peste tot. Hai acasă, să-mi faci un covor de blană.

Fantezia mea? Să fie recunoscătoare. Să doarmă lângă mine. Să toarcă. Să miaune suav. Nu noaptea, doar ziua. Asta pe lângă potențialul de a deveni prima mâță poliglotă și povestea cu cana de apă la bătrânețe. Realitatea? A stat sub pat câteva zile. Nu a mieunat câteva luni. Stătea la mângâiat, dar puteam citi scârba pe fața ei. M-am îngrijorat că-i posibil să fi tras paiul scurt în materie de pisici, dar era parte din familie deja. Mi-a rămas speranța. Și speranța moare ultima.

Astăzi, mai bine de 5 ani mai târziu, îmi amintesc râzând ce-a spus medicul veterinar la ultima vizită: Nu pisica stă în apartamentul tău, tu stai în apartamentul pisicii. Îți tolerează prezența. Vorbe de duh. Mâța a devenit o răsfățată. Mi-a învățat slăbiciunile. Mă șantajează. Am înțeles tot ce spuneau ai mei când eram mică despre cât păr lasă un animal, dar îl strâng… fără drag și fără spor. Și-i curăț litiera ca o sclavă și nu apreciază. Dar… DAR, la finalul zilei, e suficient să toarcă de două ori și să se frece de picioarele mele ca să-mi amintesc că peștii nu făceau asta. Și-s al dracului de fericită.

Ceea ce vreau să spun e că în viață nu primești mereu ce-ți dorești, dar vine o zi când trebuie să iei singur pisica aia de pe stradă, s-o aduci acasă și să îi aduni rahatul pentru următorii 15 ani.

Pe scurt, îndeplinește-ți visurile din copilărie, dar reține că orice are un preț.


Photo by Cats coming on Unsplash

January 8, 2021 1 comment
6 FacebookTwitterWhatsapp
oua
Viața reală

Sună la ușă. Panică

by admin January 6, 2021

Ca orice tânăr adult născut după ’90, izolat într-un oraș aglomerat… tresar când aud soneria. De cele mai multe ori, nici măcar nu mă sinchisesc să verific cine e la ușă. Presupun automat că oricine ar fi vrea fie bani, fie să mă convingă să cred în Dumnezeul lui.

În seara asta, cineva sună insistent la ușă. Inima-mi tresare. Dacă a luat blocul foc, o să țipe, mă gândesc în timp ce continui să-mi văd de treabă.

– Sunt…, se aude vocea unei femei.

Spre frustrarea mea, nu reușesc să deslușesc ultima parte. Mă apropii timid de ușă. Cine să mă caute? În ziua de azi, niciun cunoscut nu vine neanunțat. Mă gândesc să mă uit pe vizor, dar își va da seama. Realizez că majoritatea prietenilor mei nu m-au vizitat niciodată de când m-am mutat. Adică de doi ani. Ne vedem doar în oraș. Se aude iar soneria. Deschid.

– Bună, zice blând bătrâna din fața mea.

– Bună seara, îi răspund, așteptând o explicație.

Zâmbește. Zâmbesc și eu.

– Nu știi cine sunt, nu?

– Nu.

– Vecina.

– Ah…

În continuare nu știu cine e. Ține în mână un carton de ouă.

– Ți-am adus astea.

– Nu înțeleg, îi zic confuză.

– Eu plec în seara asta și le-am cumpărat recent. Ar fi păcat să le arunc.

Adică exact ce fac eu cu mâncarea când plec undeva.

– Ia-le tu, îmi spune ca și cum ar fi bunică-mea.

Mă holbez la ea ca o sălbatică, apoi afișez un zâmbet tâmp.

– Mulțumesc mult de tot, nu trebuia.

– Ei, păi doar nu era să le arunc. Sunt proaspete.

Îi mulțumesc de vreo cinci ori până terminăm discuția. Sărut-mâna, chiar nu trebuia, da, da, și dumneavoastră să aveți o seară frumoasă, nu, nu, chiar nu m-ați deranjat, mulțumesc, mulțumesc, multe mulțumiri.

O interacțiune atât de naturală a ajuns să-mi pară stranie. În ciuda faptului că mă apasă un sentiment de vinovăție, tot nu-s convinsă că voi mânca ouăle.


Întâmplare petrecută în data de 16 aprilie 2019

Photo by Jodi Mucha on Unsplash

January 6, 2021 0 comment
4 FacebookTwitterWhatsapp
Viața reală

Anul-shaorma și anul-sărmăluță

by admin January 5, 2021

Anul 2020 a fost anul shaorma. Cu de toate. L-am început cu poftă de viață. Cu o porție mare de planuri. Am mușcat momeala. Apoi am făcut indigestie de informații și experiențe. Sirenele ambulanțelor s-au auzit pe fundal tot anul. 

La începutul anului am decis să rup pisica-n două. Mi-am luat o excursie la New York de ziua mea și am planificat o aventură de 800 de km cu bicicleta pe Camino de Santiago. Mda. Am sfârșit prin a-mi sărbători cei 29 de ani pe balcon, savurând un pahar de vin printre rufele întinse. Parfum (de Cocolino). Acei 800 de km cu bicicleta s-au transformat în 800 de pași făcuți zilnic prin casă. 

Mi-a fost foame de călătorit și am rămas cu pofta-n cui. Mi-am spus resemnată „eh, sănătoși să fim”. 

Cireașa de pe tort?

Am aflat că unul dintre părinții mei are cancer. 

Am presărat situația cu mult umor negru și un praf de negare. N-are cum. E o greșeală. Doctorul e prost. Și al doilea doctor se-nșală. Și al treilea. Investigațiile medicale mint. Biopsie rimează cu prostie. N-are cum. Doar că nu e o greșeală. Trebuia să ne așteptăm. Probabil într-un an atât de căcăcios sunt șanse mai mari să faci cancer de colon, îmi zic.

Mergem înainte. 

Tăiat în carne vie.

Chimioterapie.

Radioterapie.

Psihoterapie.

Pandemie.

Doar că mie…

Câteodată-mi pare că nu va fi mai bine.

Am pierdut speranța pe alocuri. Și optimismul. Ăla șubred cum era. Măcar era. Am pierdut productivitatea în unele zile. Și am pierdut somnul în multe nopți. Am trecut de la miștouri la stări depresive și înapoi, uneori chiar în aceeași zi. 

Dar…

Am avut parte de sprijin din partea apropiaților. Un loc de muncă unde mă simt ca acasă, cu oameni care se poartă ca o familie. Am câștigat o nouă perspectivă. Am păstrat umorul și mi-am amintit de la cine l-am moștenit. Dorința de a scrie din nou a năvălit cel mai probabil dintr-o nevoie de a mă echilibra. Scriu, deci îmi traduc realitatea. Scriu, deci las să iasă la lumină ce uneori cred că simt doar eu. Apoi văd că simt și alții. Și mă simt mai puțin singură.

Părinții mei și-au văzut de viață. Fără lamentări. Fără pus sare pe rană inutil. Fără să înceapă să creadă brusc în remedii îndoielnice. Fără așteptări nerealiste. Poate tot cu un praf de negare. Cu glume. Sigur cu mai multă apreciere pentru fiecare zi. Ce va urma? Nu știm. Nu știe nimeni. 

Așa că nu pun presiune pe 2021. Nu vreau să mă intoxic cu așteptări. Nu vreau să condimentez toate lunile cu planuri.

Poate anul 2021 va fi anul-sărmăluță. Acru ca varza murată pe exterior. Plin de consistență dacă ajungi în interior.

Am două dorințe.

Să culeg cu grijă toate momentele frumoase și să le pun la păstrare în cămara amintirilor.

Să înțeleg odată că unele lucruri nu pot fi controlate, doar acceptate.


Photo credit: depositphotos.com

January 5, 2021 1 comment
6 FacebookTwitterWhatsapp
Viața reală

Șah mat!

by admin January 2, 2021

Aud copiii râzând în curtea liceului și îmi îndrept privirea spre ei. Nu cred că m-aș simți mai puțin anxioasă dacă aș fi acolo, cu ei. Îmi imaginez cum aruncă o minge spre mine și nu o prind. Încep toți să râdă de mine. Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi mut privirea înapoi spre tabla de șah și îmi folosesc imaginația pentru a anticipa mutările profesorului. Fără succes. Mă bate măr. 

Maestrul e un domn înalt, chel, cu o mustață deasă, care poartă o căciulă cu urechi iarna. Îmblănită. Pare că are un animal mort pe cap, căruia îi atârnă labele inerte în jurul urechilor lui clăpăuge. Uneori o poartă și înăuntru. A venit odată la mine la școală cu animalul pe cap. Nu l-a dat jos când a intrat în clasă. Copiii au început să râdă. M-am ascuns sub bancă când mi-a strigat numele. Nu voiam să creadă colegii că umblu cu oameni care vânează pisici pentru blană. Tata îl cunoaște bine pentru că stă pe scară cu noi, la etajul 1. Are doi băieți pe care trebuie să-i invit mereu la ziua mea de naștere, deși nu suntem prieteni. Nevastă-sa e de treabă. 

Am învățat șah de la tata, cu mulți ani înainte să mă înscriu la club. El chiar e pasionat. Participă la multe concursuri și aduce acasă premii ciudate. Odată, pe lângă diplomele pe care scrie mereu LOCUL I, a primit o bucată de piele de căprioară. M-am întrebat pentru o clipă dacă profesorul meu a primit căciula aia la vreun concurs. Șahiștii-s dubioși, concluzionez. Doar că am primit o ofertă de nerefuzat.

— Raluca, ți-ar plăcea să te înscriu la o școală de șah?

— …

— O să faci parte dintr-un club și o să călătorești prin toată țara.

— Vreau!

Partida de șah cu copilăria

Iată-mă, deci, într-o cameră înaltă în care plutește o liniște apăsătoare, la una dintre multele mese de șah, privind pe fereastră și întrebându-mă unde mi-ar fi mai bine. Aici sigur nu vreau să fiu. Dar nici afară, cu copiii. Probabil aș prefera să mă aflu în camera mea, desenând. Dar azi trebuie să exersez deschiderea siciliană.

Am 8 ani și mă aflu în clădirea în care se organizează cursurile de șah ținute de vecinul nostru. Împărțim curtea cu liceul la care mă voi înscrie peste ani. Îmi place să cred că atunci când o să fiu adolescentă nu o să mă mai doară stomacul de fiecare dată când trebuie să interacționez cu oameni noi. Cred cu tărie că sunt singurul copil din Râmnicu Vâlcea care simte atâta teamă când e nevoit să vorbească. Poate de-asta m-a adus tata aici, să-mi găsesc tribul. Sau poate pentru că nu-nțelege că pasiunile nu se moștenesc. Nici personalitatea. Tata e un tip pragmatic, calculat, dur. Eu cred că-s adoptată, pentru că scriu poezii, desenez și plâng când recit Cățelușul șchiop, de Elena Farago.

Privesc cu atenție piesele de pe tabla de șah. Apoi tablourile de pe pereți. Garry Kasparov mă privește acuzator. Nici Bobby Fischer nu e mai blând. Deși aș vrea să mă concentrez, în sinea mea știu deja că nu o să ajung niciodată la nivelul lor. Eu nu sunt pasionată. Și mă simt prost. Și proastă. Am cunoscut copii care studiază singuri acasă, care își roagă părinții să-i aducă aici. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi doresc în secret să fac pian, balet, actorie, pictură, orice. Nu asta. Dar îmi dau silința. Poate pentru că tata îmi spune că șahul îți dezvoltă gândirea. Și nu vreau să fiu proastă. E de ajuns că port aparat dentar, obrajii mei par fălcuțe de hamster și am pistrui. 

Și mai vreau ceva. Să nu-l dezamăgesc pe tata. Pare important pentru el. Sunt însetată de validare. O victorie înseamnă, inconștient, că merit aprecierea lui. Că merit să mă iubească. Doar că pierd des. Stomacul se strânge și mai mult. Îmi vine să vomit înainte de fiecare concurs. Îmi tremură mâna pe pix când notez mutările. Plâng când ies pe locul II. Nu e suficient. Nu sunt îndeajuns de bună. Azi zâmbesc când scriu asta. Atunci era dureros de real. 

Ușor, ușor ies din pătrățica mea neagră și fac salturi pe tabla prieteniilor. Cătălin pistruiatul. Ionica, pe care nu o bate nimeni. Andrada, care e extrem de pasionată de șah. Andrei și sor-sa. Vlăduț. Suntem o gașcă de tocilari. Neadaptați. Necizelați. Niște copii inocenți dintr-un oraș de provincie, care-și doresc mai mult.

Nu m-a mințit tata. Chiar am călătorit prin țară la diverse turnee. Am făcut parte dintr-un grup mișto. Îmi amintesc cum ne strângeam cu toții într-o cameră de hotel înainte de turneele importante și studiam partidele adversarilor cu care urma să jucăm. Trebuia să le găsim slăbiciunile. Veneam cu strategii. Dacă erau mai buni decât noi, glumeam că singura soluție e să le strecurăm laxative-n paharul cu apă și să ne rugăm că vom câștiga la timp. 

Nu era totul doar despre șah. Odată, la un turneu în Tulcea, s-a organizat și un concurs de dans pentru participanți. La șah am luat locul III, dar la dans? Primul loc, bitches (în mod convenient, creierul meu a șters din memorie numărul participanților). Trofeul? O egretă de lemn. O ce? O egretă de lemn. Am fost atât de bucuroasă încât, de emoție, mi-a scăpat pe jos și i s-a rupt ciocul. De la bază. Nu-i problemă. E la loc de cinste, lângă pielea de căprioară câștigată de tata. Ce-i în neregulă cu organizatorii care aleg premiile?

Am mai mers într-un an la Buziaș, în Timiș. Nu cred c-a durat mai mult de 3 zile turneul, dar m-am întors cu un accent ardelenesc cu care i-am terorizat pe ai mei vreo 2 luni. No, nu știu, poate am fost ardeleancă într-o altă viață. De la turneul din Mangalia m-am întors cu niște meșe de păr absolut îngrozitoare, pe care mi-am cheltuit banii de buzunar să par și eu cool. Le-am purtat inclusiv la festivitatea de premiere.

Peste ani, m-am îndrăgostit de un coleg de la club. De șah nu. Nici ei de mine (nici colegul, nici șahul). L-am sunat acasă, pe fix să-l invit la reuniunea mea de final de an școlar. Am vorbit cu tatăl lui, care m-a anunțat dezamăgit că fi-su are pojar. Dar c-o să-i transmită mesajul și mă va suna el când se va simți mai bine. Atunci am primit primul seen. 

La un moment dat, am renunțat să mai particip la concursuri. N-am mai trecut pe la clubul de șah. Mi-am văzut de adolescență, descoperind alt gen de cluburi, făcându-mi alți prieteni, simțind mai rar anxietatea socială care mă chinuia când eram copil. Am rămas mulți ani cu impresia că lupta mea cu șahul a fost o partidă pierdută.

Am plecat supărată de la masa de joc. Am îngropat amintirile frumoase. Nu mi-am dat seama că, de fapt, a fost remiză. 

Fast forward to 2020.

Au trecut 20 de ani. Pot să număr pe degete de câte ori am mai jucat șah de atunci. Dintre copiii din club, doar Andrada a continuat să joace. Are propria școală de șah în București. Vorbesc rar despre perioada aia, deși e o parte importantă din copilăria mea. 

Partida de șah cu tata

Octombrie 2020. Apare The Queen’s Gambit. Conturile de pe chess.com se înmulțesc ca iepurii. Interesul pentru șah e resuscitat. Aud peste tot în jur că TREBUIE să mă uit și eu la cele 7 episoade. Refuz inițial. Nu mi-e clar de ce. Nu vreau să-mi amintesc. În mintea mea, capitolul șah e învăluit în ceață. Și prefer să rămână așa. Cedez într-un final. Mă uit într-o singură zi la toate episoadele.

Primul gând? Beth Harmon e fata pe care și-a dorit-o tata. Creierul meu încearcă o glumă și-mi trimite gândul că aș fi ajuns bețivă dacă nu renunțam la șah. Hă, hă. Clasicul mecanism de apărare. Mă gândesc că n-avem nimic în comun. Ba chiar mă enervează. Apoi încep s-o văd. 

Neadaptată. 

Necizelată. 

Groaznic de singură. 

Un copil inocent care-și dorește mai mult. 

Care încearcă. 

Iau telefonul și-l sun pe tata. 

Șah.

Îi povestesc despre Beth și pornesc o conversație despre perioada aia cu șahul. El alungă ceața din mintea mea și-mi reamintește toate episoadele pe care le-am povestit mai sus. Căciula cu urechi. Egreta cu ciocul rupt. Accentul ardelenesc. Râdem. Nu știe despre tsukahara pe care o făcea stomacul meu înainte de concursuri. Nu știe că toți anii ăia am așteptat doar să-mi spună că sunt ok așa cum sunt. Că mă iubește și când pierd. Pentru un moment, mă gândesc să-l întreb dacă e dezamăgit de fetița aia care nu i-a călcat pe urme, dar îmi dau seama că nu e treaba mea. Nu e treaba mea să-i calc pe urme. Treaba mea e să-l iubesc și să-l accept așa cum e. 

Șah mat.

Partida de șah cu mine

Decembrie 2020. Narada organizează Chess4education, turneul de șah care promite să adune comunitatea din IT la masa de șah digitală, moderat de George Buhnici. Șefa mea îmi propune să particip. Refuz. După 2 săptămâni, îmi propune din nou. E pentru copii, bre. Firma face o donație, eu o reprezint. Îmi dau seama că sunt egoistă și accept până la urmă. 

Dar…

Mă apucă anxietatea de fiecare dată când mă gândesc câte zile mai sunt până la turneu. Nu mă antrenez, deși știu că ar trebui. Nu înțeleg de ce dracului a revenit golul ăla în stomac. Îmi repet că sunt un adult în toată firea și că nu o să dezamăgesc pe nimeni. De parcă așa funcționează creierul nostru… În realitate, înlocuiesc nevoia de validare din partea tatălui cu nevoia mea de a fi acceptată și iubită de colegi. Mă termină psihic gândul că o să ies pe ultimul loc și că iau și numele firmei cu mine în abis. Îmi repet că nu e o competiție, că e o joacă a adulților PENTRU COPII, dar parcă-s bătută-n cap și mesajul nu ajunge la mine.

În noaptea de dinaintea turneului, stau trează până la 4 dimineața jucând partidă după partidă cu necunoscuți din toată lumea, pe chess.com. Îmi tremură mâinile de nervi că fac greșeli de începători. Pierd și mă simt iar mică. Pierdută.

Dimineața cu turneul. Primesc mesaje de încurajare de la colegii mei și mă doare stomacul. Începe prima partidă din cele 7 pe care trebuie să le joc. Primesc un adversar cu ranking mai mare decât al meu, care joacă exemplar. Mă bate. Hiperventilație. Câștig al doilea meci. Mă relaxez puțin. 

Apoi, în cadrul unui meci pe care l-am pierdut, adversarul începe să-mi scrie în chat. Mă felicită pentru cum am jucat. Dar am pierdut, mă gândesc. Faci mișto de mine? Îmi scrie care e mutarea prin care am pierdut controlul. Dar până acolo, am jucat mai bine. Good game. Vorbim apoi despre Narada, despre copii, despre faptul că s-au strâns 40.000 de euro. În trei săptămâni. 245 de copii care vor primi tablete. 95 de participanți la competiție. Nu e despre noi. Nu e despre mine.

N-am câștigat competiția. 94 de participanți nu au câștigat competiția. Dar, dincolo de concurs, au câștigat 245 de copii.

Abia aștept ediția a doua.

Ce vreau să transmit prin ciorba asta de fantome ale trecutului și povești cu sau fără tâlc? Hai să vedem. Scoate șahul din ecuație. Înlocuiește-l cu orice altceva. 

Nevoia de validare rămâne. Nevoia de a fi acceptat și iubit așa cum ești rămâne. Chiar și când pierzi. Mai ales când pierzi. Când ești copil, aștepți asta în primul rând de la părinți. Când ești adult, ai zice că ești mai înțelept, dar nu, nu. Aștepți asta de la toată lumea: părinți, partener, colegi, prieteni, până și de la necunoscuți de pe internet! 

Dar dacă schimbăm strategia? Dacă ne mutăm atenția de la noi și îl privim pe cel din fața noastră în ochi? O să vedem că suntem la fel. Și el vrea aceleași lucruri. Dacă, în loc să ne concentrăm atât să câștigăm noi, oferim ceva în schimb? Schimbăm focusul.

Dacă răsturnăm masa cu tot cu piese, luăm adversarul în brațe și-i spunem că e ok așa cum e? Ok, bine, exagerez, m-a luat valul. 

Ideea e că nu poți vedea imaginea de ansamblu când ești prins în propria poveste. Și, de cele mai multe ori, răspunsurile pe care le cauți nu sunt în povestea ta. Trebuie să începem să ne uităm în jur. Azi. Altfel, o să pierdem la timp.

Nu zic că e simplu. E un joc lung. Ia-o ușor. Răbdare. Mutare cu mutare. 

January 2, 2021 2 comments
11 FacebookTwitterWhatsapp
  • 1
  • 2

About Me

About Me

Raluca

Writer & Reader

Popular Posts

  • 1

    Când te măriți?

    January 23, 2021
  • 2

    Blogul nu e mort. Blogul se transformă

    January 7, 2021
  • 3

    Iaca!

    November 25, 2020

Recent Comments

  • anticamera on Iaca!
  • anticamera on Unde te duseși tu, Ioane?
  • David M on Viața cu o pisică

Keep in touch

Facebook Twitter Instagram Pinterest

Categories

  • Cărți (4)
  • Prin oraș (1)
  • Proză scurtă (3)
  • Social media (2)
  • Viața reală (11)

Instagram

Amintiri din studenție

Facebook

Facebook

@2020 - All Rights Reserved


Back To Top