Raluca Cîrjan
  • Home
  • Viața reală
    • Viața reală

      Un balon în formă de colon

      January 31, 2021

      Viața reală

      Când te măriți?

      January 23, 2021

      Viața reală

      O listă cu liste

      January 14, 2021

      Viața reală

      Carusel defect

      January 12, 2021

      Viața reală

      Cuvintele, flori de spin

      January 9, 2021

  • Social media
    • Social media

      Blogul nu e mort. Blogul se transformă

      January 7, 2021

      Social media

      Corpul instagramabil

      January 4, 2021

  • Cărți
    • Cărți

      Fragil. Simona Goșu

      February 2, 2021

      Cărți

      Vara în care mama a avut ochii verzi….

      January 10, 2021

      Cărți

      Legături pierdute. Johann Hari

      January 3, 2021

      Cărți

      Învățare. Tara Westover

      December 2, 2020

  • Prin oraș
    • Prin oraș

      În drum spre muncă

      January 11, 2021

  • Proză scurtă
    • Proză scurtă

      Unde te duseși tu, Ioane?

      February 14, 2021

      Proză scurtă

      Comisioane de administrare

      February 14, 2021

      Proză scurtă

      Covorul zburător

      January 30, 2021

Raluca Cîrjan
  • Home
  • Viața reală
    • Viața reală

      Un balon în formă de colon

      January 31, 2021

      Viața reală

      Când te măriți?

      January 23, 2021

      Viața reală

      O listă cu liste

      January 14, 2021

      Viața reală

      Carusel defect

      January 12, 2021

      Viața reală

      Cuvintele, flori de spin

      January 9, 2021

  • Social media
    • Social media

      Blogul nu e mort. Blogul se transformă

      January 7, 2021

      Social media

      Corpul instagramabil

      January 4, 2021

  • Cărți
    • Cărți

      Fragil. Simona Goșu

      February 2, 2021

      Cărți

      Vara în care mama a avut ochii verzi….

      January 10, 2021

      Cărți

      Legături pierdute. Johann Hari

      January 3, 2021

      Cărți

      Învățare. Tara Westover

      December 2, 2020

  • Prin oraș
    • Prin oraș

      În drum spre muncă

      January 11, 2021

  • Proză scurtă
    • Proză scurtă

      Unde te duseși tu, Ioane?

      February 14, 2021

      Proză scurtă

      Comisioane de administrare

      February 14, 2021

      Proză scurtă

      Covorul zburător

      January 30, 2021

Category:

Proză scurtă

pufarine
Proză scurtă

Unde te duseși tu, Ioane?

by admin February 14, 2021

— Știi că de acum n-o să-l mai vezi niciodată pe tataie, nu?, îmi șoptește văru-miu, Radu.

— Mie mi-a zis mami că s-a dus în rai și se uită la mine de acolo…

— Astea-s povești de copii. Ascultă la mine. Oamenii, după ce mor, se duc de tot. Nu mai există. 

Mamaie trece pe lângă noi fâșâind o pungă în care ține rezerva de lumânări. Radu tace brusc și-i aruncă privirea aia pentru oameni mari. De parcă n-a făcut nimic rău. Aceeași privire a folosit-o și cu ai lui, când l-am pârât că m-a alergat prin toată curtea cu un furtun. Chiar am crezut că e un șarpe. Radu e rău. 

— Așa, deci tataie nu o să mai fie aici să se joace cu tine de-a magazinul.

— Nu te cred!

Mă-ntreb totuși dacă are cum să mai vină din cer până aici, la țară. Cred că e mult de mers și tataie a slăbit mult în ultimu’ an. Mami a plâns când am întrebat-o de ce nu mai arată tataie la fel. N-am mai întrebat pe nimeni de-atunci. Mi-ar plăcea mult să mai vină să ne jucăm. El mereu mă lasă s-adun dopurile de la sucu’ negru, cocenii, pietricelele frumoase din curte, chiar și nucile din pod. Eu le întind aici, pe prispă și el vine și întreabă câte pufarine vreau pentru o nucă. Mereu îmi dă mai multe decât îi cer. Tataie e super. Oamenii mari nu prea pricep jocul ăsta. Zic mereu că nu au timp, dar eu știu că se rușinează că nu-l înțeleg din prima. Tătăiță al meu e deștept. 

— Mie mi-a zis că nici măcar nu-i plăcea să se joace de-a magazinul cu tine, să știi. 

— Minți!

— Dacă-ți zic! Oricum, de acum nici nu mai vine niciodată.

— Nu mai zice așa!

— N-i-c-i-o-d-a-t-ă.

Scoate limba și fuge spre tușa Laura. 

Se aude scârțâitul porții mari. A venit tanti Sioara. Oare de ce s-au vorbit toți să se îmbrace în negru? Mie mi-a zis tati să mă îmbrac cum vreau azi, așa că mi-am luat rochița cu volănașe roz. Aș vrea să mă joc cu păpușa cu coadă de sirenă, dar nu vreau s-o supăr pe mami. Mi-a zis că azi trebuie să stau cuminte. Ah, uite-o! Ia s-o întreb dacă am voie totuși.

— Ralu, trebuie să mergem la cimitir. Să îi zici lui tati dacă vrei ceva. Mami are multă treabă azi.

— Mi-a zis Radu că n-o să-l mai văd niciodată pe tataie. Minte, nu? Ah, și pot să mă joc cu Ariel?, o întreb dintr-o răsuflare.

Îi tremură buza de jos. Aoleu, așa se mișca și când am întrebat-o de ce a slăbit tataie.

— Eu nu îl cred, ziceam doar așa…

Tot drumul spre cimitir, tataie e cărat într-o cutie mare de lemn de vecinii din sat. Mă dor picioarele. La Vâlcea nu merg așa mult, mă duce tati cu mașina. Aș vrea să mă urc și eu acolo, lângă tataie. Mă apropii de vecinul Petrică și îl rog să-mi țină scăriță să mă urc în cutie. Râde cu toți dinții maro, dar nu mă ajută. Îi zic ideea mea și lui mami. Se supără din nou. În ultimul timp, orice fac o necăjește. I-am promis că o să fiu fetiță cuminte și chiar mă străduiesc. Mai bine nu mai zic nimic. 

Radu mă ajunge din urmă. 

— Acum mergem să-l îngroape. Știi ce se întâmplă de mâine încolo?

— Ce?

— Îl mănâncă viermii pe tataie.

— Taci din gurăăă!, țip scurt.

— Raluca, fii cuminte!, se răstește mami.

— Dar a zis că…

— Nu mă face să îți trag una la fund!

Nu-mi place ziua asta. Vreau să se termine mai repede și să mă duc la grădi. Toată lumea arată urât aici, la țară. Femeile au cercuri negre în jurul ochilor. Au făcut cu rându’ trei nopți să-l păzească pe tataie. Unde să plece, că e la el acasă? Și cum să fugă tătăiță al meu? Nu mai are forță. După ce a fost la noi la Vâlcea la spital, l-am rugat să se urce pe cântaru’ nostru de acasă. Avea tot atâtea kilograme câte am eu! I-am zis „uite, tataie, am crescut! Sunt cât matale de grea!”. Ce s-a mai bucurat! A râs cu lacrimi până și-a dus mâna la tăietura de pe burtă. N-am înțeles de ce m-a trimis mami în camera mea.

Câteva raze se joacă de-a v-ați ascunselea printre crucile cu poze. Tușa Laura mă trage lângă ea și îmi zice să nu mă sperii. Nu îi răspund. Privirea îmi alunecă în groapa mare în care coboară și cutia de lemn. Tataie a dispărut sub capacul negru. Când nenea cu lopată pune pământ peste cutie, lu’ mamaie îi iese pe gură un cântec cu strigături cum n-am mai auzit. Începe așa:

— Unde te duseși tu, Ioaneee…

Toată lumea din jur o privește cu milă. Sor-sa o ia în brațe. Îmi fac curaj și o întreb pe tușa unde s-a dus tataie. Își duce degetul la gură și scoate un „șșșt” enervant. Nu mă dau bătută. O mai întreb o dată. Deci?

— S-a dus în cer.

— Păi și mamaie nu știe?

— Ba da, dar plânge că o să rămână singură câțiva ani. Dup-aia se duce și ea după el. 

— Dar de ce cântă?

— Nu cântă, bocește… adică ba da, e un fel de cântecel. Se simte mai bine dacă-l cântă.

— Aha. Ai zis că se duce și ea după el. Pot să merg și eu cu ea când merge în vizită la tataie? 

— O să mergem toți pe la el, Ralu, dar mai târziu. 

— Abia aștept!

A trecut o săptămână și mami ridică mereu vocea când vorbește cu tati. Eu i-am zis că trebuie să fie și el fetiță cuminte, ca mine, dar oamenii mari nu ascultă deloc de copii. Ridică și el vocea. Atunci eu o iau pe Ariel și îmi pun păturica pe cap. Mă gândesc cum ar fi să vină apă multă în cortul nostru și să mă prefac și eu în sirenă. 

Mamaie, când bea vin, toarnă un pic pe jos și zice că e pentru tataie. N-am priceput prima oară, dar mi-a zis că ajunge la el pe lumea ailaltă. Că de-aia am dat de pomană și haine de bărbați, și colivă. Să aibă tătăiță acolo unde e. Câteodată, când nu mă vede nimeni, iau o nucă din dulap și o arunc pe fereastră. Tot aștept să vină o pufarină înapoi. 

Am mai vorbit cu copiii de la grădi și unii mi-au zis că și bunicii lor au plecat. Dănuț s-a lăudat că tataie al lui s-a dus în țările calde. Eu i-am zis că doar păsările zboară acolo. A aruncat cu lego după mine. Mădă a spus la toată lumea că ea n-a avut niciodată bunici. Dup-aia s-a scăpat și a zis că tataie al ei dădea cu nuiaua după ea. Doar Alina a jurat pe roșu că mamaia ei nu a murit, deși eu am auzit-o pe mămica ei când a vorbit cu doamna educatoare. I-a zis că n-o mai poate duce pe Alina la bunica fiindcă a început să tragă de măsea. Sau la măsea, nu mai știu. Cred că a făcut puroi și a murit de la bubă. 

Știu! Știu ce ar face-o pe mami mai veselă. 

Sar din pat, trec prin hol ca o săgeată, trântesc ușa bucătăriei și îi întâlnesc ochii roșii, umflați ca cepele de pe masă. Îmi dreg vocea, mă cuprind într-o îmbrățișare și-ncep cântecelul în timp ce mă leagăn:

— Unde te duseși tu, Ioaaane? Unde te duseși…

Zbang! O palmă grea îmi întoarce fața spre perete. Văd cu purici, ca la televizor. Rămân așa câteva clipe. Îmi întorc încet privirea către mami. Plânge cu sughițuri. 

În spatele ei, tataie îmi face cu ochiul în timp ce deschide o pungă de pufarine. Câteva balonașe de muci se umflă sub nările mele mici până se sparg. Poc!


Sursa foto: flickr.com

February 14, 2021 1 comment
2 FacebookTwitterWhatsapp
Comisioane de administrare
Proză scurtă

Comisioane de administrare

by admin February 14, 2021

— Am primit un SMS prin care am fost anunțată că am de plată 45 de lei, deși eu am închis contul în octombrie. Știți care e treaba? Eu nu am mai primit nicio înștiințare până acu’, iar în mesajul ăsta scrie „știm că au trecut 30 de zile de la ultimul SMS, dar vrem să-ți reamintim că datoria de 45 RON încă figurează neplătită la 29 ianuarie, fapt ce atrage închiderea contului peste alte 30 de zile.” Bine că știți voi că au trecut 30 de zile, da’ mie nu mi-a zis nimeni. Poate e o eroare, adică sigur e, dar am venit să lămurim situația.

— Buletinul, vă rog.

— Sigur, poftim, zic în timp ce-i dau bucata de plastic pe care o plimb nervoasă dintr-o mână într-alta de când am intrat în bancă.

— La ce sucursală ați mers să închideți contul?

— Nu știu adresa exactă, undeva la Universitate.

— Înțeleg. La noi nu au au avut niciodată loc astfel de erori, dar se poate întâmpla. Pe ce dată ați fost acolo?

— Da’ credeți că eu mai știu ziua? La sfârșit de octombrie… vă zic, nici nu e vorba de bani, nu stau eu în 45 de lei, da’ așa ca idee. Încep să-l înțeleg pe tata, care zicea mereu că n-are încredere în bănci. Uite de-asta n-are! Am fost la bancă personal, am întrebat expres dacă mai am ceva de plată, omul ăla a zis că nu, am întrebat dom’le, da’ gata, e închis? Omul a zis că da, să stau liniștită, că e totu’ bine. Și acum…

— Îmi pare rău, dar la noi nu figurează nicio cerere de închidere a contului în sistem, spune femeia fără să-și ridice ochii din ecran.

— Adică? Și eu cu ce-s de vină că aveți erori în sistem?

— Eu vă înțeleg și vă cred, însă nu există nicio cerere înregistrată. Aveți cumva copia după cerere? Dacă ați făcut această cerere, ați primit o copie.

— Dacă am făcut-o? Cum adică dacă am făcut-o? Mă faceți mincinoasă? 

— Nu, doamnă, nu am spus așa ceva. Încerc să vă ajut, însă în lipsa unei dovezi a acestei cereri, nu pot. 

— Mie să-mi ștergeți datoria. Am închis contu’, fir-ar al dracu’ de cont! Pentru ce-mi luați banii?

— Este un comision lunar de administrare în valoare de 15 RON. 

— Da’ să mă fut în el de comision! 

Masa se zguduie sub palma mea firavă, care n-ar lovi nici măcar o muscă. Acum îmi tremură și bărbia.

— Doamnă, vă rog…

— Nu plătesc nimic!

— E alegerea dumneavoastră, dar să știți că dacă nu achitați suma restantă, nu se va închide contul, iar comisionul de administrare va fi perceput lunar în continuare.

— Pfaaa, carevasăzică, de moarte și de comisioanele bancare nu scapă nimeni. Vreau să fac o plângere!, cer autoritar, încrucișându-mi brațele. 

— Eu vă pot înmâna și acum formularul, însă vă asigur că în lipsa copiei după cererea de închidere a contului, plângerea dumneavoastră are șanse mici de soluționare.

De când am intrat în bancă, în spatele meu s-a format o coadă de 6 persoane. Se mută de pe un picior pe altul, tușind din ce în ce mai tare. 

— Bine, uitați cum facem. Dacă vă plătesc ăștia 45 de lei, jurați că nu-mi mai luați alți bani? 

— Doamnă, eu nu sunt aici să jur. Vă dau toate documentele care să justifice că ați închis contul definitiv. Să le păstrați. 

Scot o hârtie de 50 de lei și o așez pe birou. Femeia din fața mea o înhață și se apucă să printeze documentele.

— Semnați aici…

— Păi și restul? V-am dat 50 de lei, aveam de plată 45, tre’ să-mi dați 5 lei înapoi!

— Ați primit SMS-ul pe 29 ianuarie. Suntem în 8 februarie. S-au adunat 50 de lei între timp.


Photo by Michael Longmire on Unsplash

February 14, 2021 0 comment
1 FacebookTwitterWhatsapp
covor pufos
Proză scurtă

Covorul zburător

by admin January 30, 2021

— Dacă vărsați cafea pe covor, trebuie să achitați taxa de curățare. Grijă mare!

Andreea privi lung materialul ăla colorat. Se asortează cu mobila făcută pe comandă. Puțin cam pufos covorul pentru gusturile ei. Pare un animal mort. Se întrebă dacă angajații vor fi obligați să se descalțe la iarnă, când vor veni cu zăpadă de-afară. Le vor da papuci de 100 de euro? Oare cine îi va da papucii cui la final? Speră că ea lor, dar încă nu-și permite să-și dea demisia. Deși a aplicat la zeci de job-uri, nimic nu se leagă. 

Încă din prima zi când a apărut covorul în birou, au fost informați cu toții cât de scump a fost și cât de norocoși sunt ei să pășească pe țesătura-minune. De fapt, tot ce folosește Andreea împreună cu colegii ei se datorează bunăvoinței șefilor și e extrem de prețios. Petrec zilnic 8-9 ore pe scaune de 800 de euro. Un astfel de scaun nu face masaj, dar trebuie să gâdile măcar o chakră, se gândește Andreea. Coloana stă dreaptă, e drept. Trebuie să-i dăm scaunului ce-i al scaunului. 

Dacă i-ar face cineva o fotografie lângă peretele de sticlă, privind apusul și sorbind din cafeaua fierbinte, ar putea insera fără probleme un citat despre succes. I-ar adăuga un filtru de Instagram și zeci de hashtags: #officeview #coffee #careergoals etc. Și espressorul din care a venit cafeaua e foarte scump, v-am spus? Totul e minunat, doar că Andreea se trezește gândind cu voce tare:

— Căca-m-aș pe el de covor!

De câteva luni se simte blocată. Urăște fiecare zi în care trebuie să vină la muncă. Îi vine să plângă când sună alarma dimineața. Își dorește să spargă geamul cu scaunul ăla scump când e la birou. Și să plece departe pe un covor zburător. Da, pe acel covor din birou. Ce, nu zboară la cât de scump e? Ar trebui. Ar fi trebuit și să-i fi comunicat cineva la primul interviu că job-ul ăsta n-are nicio legătură cu descrierea. De ce era nevoie de o persoană creativă dacă tot ce are de făcut e să dea copy-paste, ca un robot? Unde e mediul relaxat? Cine dracu’ e relaxat când e monitorizat constant și i se fac automat screenshot-uri la ecran să nu cumva să piardă un minut de muncă?

În ultimul timp, Andreea a început să viseze la călătorii. A devenit ca toți ceilalți. Aceia care trăiesc de 2 ori pe an, în concedii, apoi își petrec restul anului detestând ceea ce fac. Nu cumva călătoria în sine nu e cea care îi încântă, ci ideea de evadare? Evadarea aia le dilată pupilele asemenea unei pisici care simte miros de pește proaspăt. Evadarea din rutină cretină, lăsarea în urmă a sentimentului că nimic din ceea ce fac ei nu contează cu adevărat, fuga de ei înșiși, de acea versiune a lor pe care încep să o urască. Andreea începe să se urască.

Ieri i-a spus un coleg să plece cât mai poate, că apoi se va obișnui. Nimic nu-i mai rău ca obișnuința. El a apucat să-și ia un credit și să facă un copil, deci a decis că are nevoie de stabilitate. Mă rog, nevastă-sa a decis. Au decis împreună, poftim. Andreea l-a privit îngrijorată, a vrut să-i spună că ține doar de el să facă o schimbare, să-i țină un discurs scos din cărțile motivaționale, apoi și-a amintit de faptul că nimeni n-a sunat-o în legătură cu job-urile la care a aplicat. Ești încă tânără, i-a spus colegul, iar Andreea s-a strâmbat. Și-a amintit de toată presiunea pe care oricum o pune toată familia pe ea. Acum și colegul. Toți vor să predea ștafeta. Ia, Andreea, ține sacul ăsta cu frustrări ale noastre. Acum aleargă cu el în spinare până treci linia de finish al concursului național de visuri ratate. Noi o să strigăm la tine de pe margine. Hai, hai că poți!

Andreea nu-și dă seama dacă e în depresie sau e doar răsfățată. Care e limita? Când ar trebui să încetezi să vrei altceva, să te mulțumești cu ceea ce ai? Nu ar trebui să fie suficient că are un job stabil? Ce mai e stabil în ziua de azi? N-ar fi bine să înceapă să se gândească la copii? Nu e egoistă că vrea să-i fie mereu mai bine? Unde mama ei e fericirea? În bani? În experiențe care devin valoroase doar dincolo de granițe? În haine, bijuterii, cine scumpe? În succesul pe care-l definesc alții sau pe care-l găsim doar în aprobarea altora? Unde e fericirea? În bucuria de a fi părinte? În mândria de a fi un copil bun?

A fost un copil bun. A învățat. A terminat facultatea. A crezut că va fi ușor, că doar „ai carte, ai parte”, nu? Sigur, ai parte de un job mai bun decât au avut părinții tăi. Dar Andreea vrea mai mult. Nu e normal să vrei mai mult? Bărbați, femei, căței, purcei – toți ne visăm ponei. Nechezăm, dar nu ne strunim. Comentăm, dar continuăm. Vrem să călătorim, dar ne mințim. Toți avem frustrări acumulate, toți negăm și ne împiedicăm tot mai mult de cocoașa covorului sub care am tot băgat nemulțumirile. Cocoașa e tot mai mare cu fiecare an. 

Urât covor. 

Căca-m-aș pe el de covor!

De ce să-și vândă sufletul pentru un salariu? O să-și găsească altceva. Locuiește în București, normal că o să-și găsească altceva. Mai bun. Poate chiar mai bine plătit. Puțin probabil, având în vedere lipsa ei de experiență. În fine. Poate pe mai puțini bani, dar și prietenul ei lucrează și își vor permite chiria în continuare. Nu e capăt de țară. O viață are. De ce să plângă în fiecare dimineață când sună nenorocita aia de alarmă? Merită să se trezească cu zâmbetul pe buze. E fată bună.

Andreea se ridică de pe scaunul ergonomic Ergohuman Plus Luxury și se îndreptă spre biroul de HR. Colegii o priviră șocați. Capete curioase începură să se ivească de după monitoare, ca niște suricate. Nu trecuse suficient timp până la pauza de pipi. E inconștientă. Începură să șușotească. O să-i scadă din salariu. 

Andreea intră în birou și spuse că vrea să-și dea demisia. Femeia din fața ei nu se sinchisi să-și ridice privirea. 

— Ești sigură? Să știi că mulți se întorc.

— Eu n-o să mă mai întorc niciodată. 

— Cum zici tu.

Discuții despre chestii administrative. Preaviz. Acte. Predări. Toate trecură pe lângă urechile Andreei, care-și scoase IPhone-ul din buzunar să-i scrie iubitului vestea cea mare. Nu are voie să folosească telefonul decât în pauze. Pe ecran, 2 notificări. Mesaje de la el.

13:45 „Andreea, tocmai mi-au zis ăștia că fac reduceri de personal. Nu cred că sunt în pericol, dar plm”

16:23 „Eram pe listă… sună-mă când poți”


Photo by Sharon McCutcheon on Unsplash

January 30, 2021 0 comment
1 FacebookTwitterWhatsapp

About Me

About Me

Raluca

Writer & Reader

Popular Posts

  • 1

    Când te măriți?

    January 23, 2021
  • 2

    Iaca!

    November 25, 2020
  • 3

    Blogul nu e mort. Blogul se transformă

    January 7, 2021

Recent Comments

  • anticamera on Iaca!
  • anticamera on Unde te duseși tu, Ioane?
  • David M on Viața cu o pisică

Keep in touch

Facebook Twitter Instagram Pinterest

Categories

  • Cărți (4)
  • Prin oraș (1)
  • Proză scurtă (3)
  • Social media (2)
  • Viața reală (10)

Instagram

Amintiri din studenție

Facebook

Facebook

@2020 - All Rights Reserved


Back To Top