— Știi că de acum n-o să-l mai vezi niciodată pe tataie, nu?, îmi șoptește văru-miu, Radu.
— Mie mi-a zis mami că s-a dus în rai și se uită la mine de acolo…
— Astea-s povești de copii. Ascultă la mine. Oamenii, după ce mor, se duc de tot. Nu mai există.
Mamaie trece pe lângă noi fâșâind o pungă în care ține rezerva de lumânări. Radu tace brusc și-i aruncă privirea aia pentru oameni mari. De parcă n-a făcut nimic rău. Aceeași privire a folosit-o și cu ai lui, când l-am pârât că m-a alergat prin toată curtea cu un furtun. Chiar am crezut că e un șarpe. Radu e rău.
— Așa, deci tataie nu o să mai fie aici să se joace cu tine de-a magazinul.
— Nu te cred!
Mă-ntreb totuși dacă are cum să mai vină din cer până aici, la țară. Cred că e mult de mers și tataie a slăbit mult în ultimu’ an. Mami a plâns când am întrebat-o de ce nu mai arată tataie la fel. N-am mai întrebat pe nimeni de-atunci. Mi-ar plăcea mult să mai vină să ne jucăm. El mereu mă lasă s-adun dopurile de la sucu’ negru, cocenii, pietricelele frumoase din curte, chiar și nucile din pod. Eu le întind aici, pe prispă și el vine și întreabă câte pufarine vreau pentru o nucă. Mereu îmi dă mai multe decât îi cer. Tataie e super. Oamenii mari nu prea pricep jocul ăsta. Zic mereu că nu au timp, dar eu știu că se rușinează că nu-l înțeleg din prima. Tătăiță al meu e deștept.
— Mie mi-a zis că nici măcar nu-i plăcea să se joace de-a magazinul cu tine, să știi.
— Minți!
— Dacă-ți zic! Oricum, de acum nici nu mai vine niciodată.
— Nu mai zice așa!
— N-i-c-i-o-d-a-t-ă.
Scoate limba și fuge spre tușa Laura.
Se aude scârțâitul porții mari. A venit tanti Sioara. Oare de ce s-au vorbit toți să se îmbrace în negru? Mie mi-a zis tati să mă îmbrac cum vreau azi, așa că mi-am luat rochița cu volănașe roz. Aș vrea să mă joc cu păpușa cu coadă de sirenă, dar nu vreau s-o supăr pe mami. Mi-a zis că azi trebuie să stau cuminte. Ah, uite-o! Ia s-o întreb dacă am voie totuși.
— Ralu, trebuie să mergem la cimitir. Să îi zici lui tati dacă vrei ceva. Mami are multă treabă azi.
— Mi-a zis Radu că n-o să-l mai văd niciodată pe tataie. Minte, nu? Ah, și pot să mă joc cu Ariel?, o întreb dintr-o răsuflare.
Îi tremură buza de jos. Aoleu, așa se mișca și când am întrebat-o de ce a slăbit tataie.
— Eu nu îl cred, ziceam doar așa…
Tot drumul spre cimitir, tataie e cărat într-o cutie mare de lemn de vecinii din sat. Mă dor picioarele. La Vâlcea nu merg așa mult, mă duce tati cu mașina. Aș vrea să mă urc și eu acolo, lângă tataie. Mă apropii de vecinul Petrică și îl rog să-mi țină scăriță să mă urc în cutie. Râde cu toți dinții maro, dar nu mă ajută. Îi zic ideea mea și lui mami. Se supără din nou. În ultimul timp, orice fac o necăjește. I-am promis că o să fiu fetiță cuminte și chiar mă străduiesc. Mai bine nu mai zic nimic.
Radu mă ajunge din urmă.
— Acum mergem să-l îngroape. Știi ce se întâmplă de mâine încolo?
— Ce?
— Îl mănâncă viermii pe tataie.
— Taci din gurăăă!, țip scurt.
— Raluca, fii cuminte!, se răstește mami.
— Dar a zis că…
— Nu mă face să îți trag una la fund!
Nu-mi place ziua asta. Vreau să se termine mai repede și să mă duc la grădi. Toată lumea arată urât aici, la țară. Femeile au cercuri negre în jurul ochilor. Au făcut cu rându’ trei nopți să-l păzească pe tataie. Unde să plece, că e la el acasă? Și cum să fugă tătăiță al meu? Nu mai are forță. După ce a fost la noi la Vâlcea la spital, l-am rugat să se urce pe cântaru’ nostru de acasă. Avea tot atâtea kilograme câte am eu! I-am zis „uite, tataie, am crescut! Sunt cât matale de grea!”. Ce s-a mai bucurat! A râs cu lacrimi până și-a dus mâna la tăietura de pe burtă. N-am înțeles de ce m-a trimis mami în camera mea.
Câteva raze se joacă de-a v-ați ascunselea printre crucile cu poze. Tușa Laura mă trage lângă ea și îmi zice să nu mă sperii. Nu îi răspund. Privirea îmi alunecă în groapa mare în care coboară și cutia de lemn. Tataie a dispărut sub capacul negru. Când nenea cu lopată pune pământ peste cutie, lu’ mamaie îi iese pe gură un cântec cu strigături cum n-am mai auzit. Începe așa:
— Unde te duseși tu, Ioaneee…
Toată lumea din jur o privește cu milă. Sor-sa o ia în brațe. Îmi fac curaj și o întreb pe tușa unde s-a dus tataie. Își duce degetul la gură și scoate un „șșșt” enervant. Nu mă dau bătută. O mai întreb o dată. Deci?
— S-a dus în cer.
— Păi și mamaie nu știe?
— Ba da, dar plânge că o să rămână singură câțiva ani. Dup-aia se duce și ea după el.
— Dar de ce cântă?
— Nu cântă, bocește… adică ba da, e un fel de cântecel. Se simte mai bine dacă-l cântă.
— Aha. Ai zis că se duce și ea după el. Pot să merg și eu cu ea când merge în vizită la tataie?
— O să mergem toți pe la el, Ralu, dar mai târziu.
— Abia aștept!
A trecut o săptămână și mami ridică mereu vocea când vorbește cu tati. Eu i-am zis că trebuie să fie și el fetiță cuminte, ca mine, dar oamenii mari nu ascultă deloc de copii. Ridică și el vocea. Atunci eu o iau pe Ariel și îmi pun păturica pe cap. Mă gândesc cum ar fi să vină apă multă în cortul nostru și să mă prefac și eu în sirenă.
Mamaie, când bea vin, toarnă un pic pe jos și zice că e pentru tataie. N-am priceput prima oară, dar mi-a zis că ajunge la el pe lumea ailaltă. Că de-aia am dat de pomană și haine de bărbați, și colivă. Să aibă tătăiță acolo unde e. Câteodată, când nu mă vede nimeni, iau o nucă din dulap și o arunc pe fereastră. Tot aștept să vină o pufarină înapoi.
Am mai vorbit cu copiii de la grădi și unii mi-au zis că și bunicii lor au plecat. Dănuț s-a lăudat că tataie al lui s-a dus în țările calde. Eu i-am zis că doar păsările zboară acolo. A aruncat cu lego după mine. Mădă a spus la toată lumea că ea n-a avut niciodată bunici. Dup-aia s-a scăpat și a zis că tataie al ei dădea cu nuiaua după ea. Doar Alina a jurat pe roșu că mamaia ei nu a murit, deși eu am auzit-o pe mămica ei când a vorbit cu doamna educatoare. I-a zis că n-o mai poate duce pe Alina la bunica fiindcă a început să tragă de măsea. Sau la măsea, nu mai știu. Cred că a făcut puroi și a murit de la bubă.
Știu! Știu ce ar face-o pe mami mai veselă.
Sar din pat, trec prin hol ca o săgeată, trântesc ușa bucătăriei și îi întâlnesc ochii roșii, umflați ca cepele de pe masă. Îmi dreg vocea, mă cuprind într-o îmbrățișare și-ncep cântecelul în timp ce mă leagăn:
— Unde te duseși tu, Ioaaane? Unde te duseși…
Zbang! O palmă grea îmi întoarce fața spre perete. Văd cu purici, ca la televizor. Rămân așa câteva clipe. Îmi întorc încet privirea către mami. Plânge cu sughițuri.
În spatele ei, tataie îmi face cu ochiul în timp ce deschide o pungă de pufarine. Câteva balonașe de muci se umflă sub nările mele mici până se sparg. Poc!
Sursa foto: flickr.com